Ziua crucială. Vor fi reîmpărțite sferele de influență în Europa?

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Ceea ce se întâmplă în prezent în jurul negocierilor ruso-americane, al implicării Chinei și al războiului din Ucraina depășește cu mult perspectiva unei simple încercări de a pune capăt unui conflict militar. În realitate, asistăm la o posibilă redefinire a ordinii de securitate internaționale, în care problema centrală nu mai este doar viitorul Ucrainei, ci și viitorul Europei și raportul de putere dintre marile centre de influență ale lumii.

Propunerea unei întâlniri Trump–Putin–Xi Jinping, în contextul summitului APEC de la Shenzhen, readuce în discuție o formulă diplomatică pe care Europa ar trebui să o privească cu maximă atenție: negocierea problemelor continentului european de către puteri din afara acestuia, fără participarea efectivă a statelor direct interesate. Pentru Putin, un asemenea format ar reprezenta o recunoaștere a Rusiei ca partener egal al Statelor Unite în stabilirea regulilor ordinii internaționale. Pentru Trump, ar putea constitui o oportunitate de a obține un acord strategic cu Moscova și de a reduce implicarea americană într-un conflict costisitor. Pentru Xi Jinping, ar fi o ocazie de a consolida statutul Chinei de actor indispensabil în orice negociere privind echilibrul mondial.

Din perspectiva Kremlinului, războiul din Ucraina nu reprezintă decât o componentă a unei confruntări mai ample privind arhitectura de securitate europeană. Moscova nu urmărește doar recunoașterea unor câștiguri teritoriale, ci și obținerea unor garanții privind limitarea influenței occidentale în vecinătatea sa, restrângerea prezenței NATO în Europa de Est și recunoașterea unor interese strategice rusești în regiune. Altfel spus, Putin încearcă să transforme conflictul ucrainean într-o negociere asupra statutului geopolitic al Rusiei și asupra libertății de acțiune a statelor din fostul spațiu sovietic.

În acest context, apare inevitabil întrebarea dacă nu cumva ne îndreptăm spre o reîmpărțire a sferelor de influență în Europa, într-o formulă diferită de cea consacrată după Al Doilea Război Mondial. Nu este obligatoriu să asistăm la trasarea unor noi frontiere pe hartă. O asemenea împărțire se poate realiza și prin înțelegeri politice, limitări ale prezenței militare, zone de neutralitate impusă sau acceptarea tacită a unor drepturi speciale de influență pentru marile puteri.

Europa încearcă să evite tocmai acest scenariu. Franța, Germania, Marea Britanie, Italia și instituțiile europene susțin că nicio soluție privind securitatea continentului nu poate fi negociată fără participarea europenilor și că Ucraina nu poate fi exclusă din deciziile referitoare la propriul viitor. Problema este că această poziție politică nu este dublată încă de o capacitate militară și diplomatică unitară comparabilă cu cea a Statelor Unite. Dependența europeană de umbrela militară americană limitează considerabil libertatea de acțiune a continentului, iar divergențele dintre capitale îi slăbesc capacitatea de negociere.

În acest tablou, România ocupă o poziție cu totul particulară. Deși este unul dintre statele importante ale flancului estic al NATO, are ieșire la Marea Neagră și se învecinează cu Ucraina, relevanța sa ca actor independent al negocierilor este, în realitate, aproape nulă. România nu participă la masa la care se stabilesc condițiile unui eventual acord strategic între Washington și Moscova și nici nu dispune de instrumentele politice, economice sau militare necesare pentru a influența direct raportul dintre marile puteri. Vocea sa se exprimă în principal prin NATO și Uniunea Europeană, iar capacitatea de a susține o poziție proprie depinde de coerența acestor alianțe. Există, așadar, o diferență majoră între importanța geografică și strategică a României și relevanța sa efectivă în procesul decizional internațional.

Această marginalitate devine cu atât mai problematică atunci când discutăm despre Marea Neagră, Republica Moldova, Transnistria sau viitorul prezenței militare occidentale în regiune. Toate acestea sunt chestiuni vitale pentru securitatea României, dar nu neapărat priorități în eventualele negocieri dintre Trump, Putin și Xi. Marile puteri pot ajunge la compromisuri care să servească propriilor interese, fără ca preocupările statelor de pe flancul estic să fie tratate ca elemente centrale.

Totuși, o reîmpărțire a Europei nu poate fi realizată pur și simplu printr-o înțelegere bilaterală ruso-americană. Europenii dețin instrumente importante: resurse financiare, capacitate industrială, sancțiuni economice și, mai ales, posibilitatea de a susține în continuare Ucraina. În plus, orice ar conveni Washingtonul și Moscova, securitatea efectivă a continentului nu poate fi reorganizată fără acordul statelor europene și fără a lua în calcul voința Ucrainei.

Adevărata întrebare nu este, prin urmare, dacă marile puteri vor încerca să-și delimiteze zonele de influență, ci dacă Europa va avea capacitatea să împiedice transformarea propriului teritoriu într-un obiect al negocierilor altora. Iar pentru România întrebarea este și mai incomodă: vom reuși să fim un participant relevant la definirea securității regiunii în care trăim sau vom rămâne doar un teritoriu strategic important, despre care alții discută și decid?

Istoria ne-a demonstrat că geografia poate fi atât un avantaj, cât și o vulnerabilitate. Într-o lume în care marile puteri negociază din nou raporturile de forță, simpla apartenență la alianțe nu este suficientă. Contează capacitatea de a avea o voce, de a construi influență și de a transforma interesele naționale în obiective asumate de parteneri. Altfel, riscăm să descoperim că suntem din nou în vecinătatea unei noi ordini europene, dar nu și printre cei care au contribuit la construirea ei.