131 de ani de la moartea Veronicăi Micle. Scrisoarea secretă a lui Mihai Eminescu

Astăzi, 3 august, se împlinesc 131 de ani de la moartea Veronicăi Micle. Veronica Câmpeanu, pe numele real, s-a născut pe 22 aprilie 1850 la Năsăud, părinţii săi fiind Ilie şi Ana Câmpeanu. A trăit o frumoasă poveste de dragoste cu marele poet naţional Mihai Eminescu. Iubirea lor a fost de multe ori transpusa de către Eminescu în poeziile sale.

A absolvit în iunie 1863 Şcoala Centrală de fete din Iaşi. S-a căsătorit cu Ştefan Micle, profesor universitar de fizică şi chimie, viitorul rector al Universităţii din Iaşi în anul 1864. Între cei doi era o diferenţă de vârstă de 30 de ani. Ştefan Micle era foarte preocupat de educaţia Veronicăi, aceasta luând lecţii de franceză, de canto şi pian, de literatură universală.

În data de 29 aprilie 1866, s-a născut prima lor fiică, Valeria, iar în 1868 s-a născut cea de-a doua fiică, Virginia Livia.

stirilebzi.ro

Prevederi noi pentru anumite tipuri de pensii! Care sunt condițiile pentru oferirea pensiei pentru limita...

Stirile PROTV

Tentativă de asasinare a lui Zelenski. Presupusul criminal, un polonez, s-a oferit să ajute serviciile...

L-a cunoscut pe Mihai Eminescu în primăvara anului 1872 în timpul unei călătorii la Viena pentru un tratament medical şi în acelaşi an a avut debutul literar în revista „Noul curier român” cu două nuvele.

A publicat versuri în „Columna lui Traian”, iar apoi în „Convorbiri literare” în anul 1874 pentru că în anul 1887 să îi apara placheta „Poezii”, în care se aflau poeziile publicate în revistele la care a început să colaboreze. Primul exemplar al volumului de „Poezii” i l-a trimis lui Eminescu, cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste. Bucureşti, 6 februarie 1887”

Mihai Eminescu spunea despre cartea de poezii a Veronicăi: „Cartea ei e veşnic nouă pentru mine… Ce frumoase versuri întâlneşti în cărticica asta. Citeşte-le şi o să vezi câtă dreptate am!”

131 de ani de la moartea Veronicăi Micle

Fumoasa poveste de iubire dintre Veronica Micle şi Mihai Eminescu a început la Viena în anul 1872. Frumoasă Veronica îi cunoştea poeziile lui Eminescu pe care le citise în „Convorbiri literare”. Imediat după ce l-a cunoscut personal poetul a devenit idolul ei:”M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!/ Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”, scria Veronica în poezia „M-am gândit…” (1883).

Octav Mânar, biograful Veronicăi Micle, scria că imediat după declanşarea bolii lui Eminescu, în 1883, pentru Veronica Micle a început suferinţa.

La finele anului 1888, Veronica Micle a ajuns la Botoşani, pentru a îi fi aproape lui Eminescu care era din ce în ce mai bolnav.

Pe 10 aprilie 1889 această îi scria lui AC. Cuza care se interesă de starea sănătăţii poetului: „Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”, se arată în cartea „Mărturii. Eminescu – Veronica Micle” scrisă de Augustin Z.N. Pop (Editura Tineretului, 1967).

131 de ani de la moartea Veronicăi Micle. Scrisoarea secretă a lui Mihai Eminescu

În ciornă scrisorii de condoleanţe la moartea lui Ştefan Micle (n.r. soţul Veronicăi), Eminescu scrie: „viaţa mea, ciudată şi azi şi neexplicabila pentru toţi cunoscuţii mei, nu are nici un înţeles fără tine”.

„Iunie 1882

Îngerul meu blond,

Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de fată; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt.

Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor – dar tu nu ştii că amorul meu e un pahar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbura pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti.

Veronicuta mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ.

„…Tu trebuie să ştii, Veronica, ca pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc…”

Tu trebuie să ştii, Veronica, ca pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire.

Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată.

E drept ca viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i da cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari.

Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasa în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa.

Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n san, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frică de-a te pierde.

„Ţi-am spus, Nicuta, ca pentru mine viaţa s-a încheiat”

Ţi-am spus, Nicuta, ca pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.

Momotelule, îţi sărut manile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea lui Emin.”