Americanii mai mult pleacă decât vin

S-a ales praful și pulberea din parteneriatul militar consolidat româno-american. Partenerii ne părăsesc în mare grabă, pe capete și în număr mare. Cea mai elocventă demonstrație că așa stau lucrurile nu sunt declarațiile și angajamentele, jurămintele și cuvintele rostite de ambele părți, ci faptele. Iar faptele sunt perfect ilustrate de ceea ce se întâmplă în aceste zile și în perspectivă la baza militară Mihail Kogălniceanu.

În vremurile de aur ale parteneriatului strategic consolidat româno-american, care avea și o importantă componentă militară — vremuri de aur care au încetat imediat după lovitura de stat din 6 decembrie, anul trecut, urmată de alte și alte lovituri mortale asupra democrației, pe care nu mai are rost să le evoc acum — se proiecta, între altele, de ambele părți, cu o susținere masivă financiară din partea Uniunii Europene, o dezvoltare exponențială a bazei militare Mihail Kogălniceanu.

Atât de important era acest proiect încât era supranumit „Rammsteinul Estului”. O magnifică facilitate militară care urma să înlocuiască uriașa bază din Germania, instalată acolo după cel de-al Doilea Război Mondial și dezvoltată în timpul Războiului Rece, până când a dobândit capacitatea de a găzdui 30.000 de militari americani și de a asigura întreaga logistică necesară pentru toate tipurile de aeronave și elicoptere.

Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat ulterior, în raport cu noile state NATO, din care face parte și România, baza militară din Germania era finanțată de către Statele Unite, iar țara gazdă, dincolo de uriașul beneficiu legat de propria securitate, înregistra și uriașe câștiguri financiare, asigurând variatele servicii indispensabile acestei comunități.

Odată cu deplasarea noului zid al Războiului Rece spre est, odată cu primirea în NATO a noilor state fost comuniste și cu consacrarea flancului militar sud-estic, consacrat apărării Europei, atât de pericolul generat de agresivitatea militară a Federației Ruse, cât și de cel al unor alte state din proximitate, România, un partener loial al Washingtonului până în iarna anului trecut, ocupa, în planurile politice și militare ale Washingtonului, o poziție extrem de importantă, vitală, atât în ceea ce privește apărarea flancului sud-estic NATO, cât și, sau mai ales, securitatea la Marea Neagră.

Războiul din Ucraina, declanșat de Federația Rusă, nu a făcut decât să accentueze acest rol atribuit României și, astfel, a fost conceput un mega-proiect prin care, prin dezvoltarea exponențială a bazei militare de la Mihail Kogălniceanu, să se ajungă la crearea unei capabilități extinse, care să permită, nici mai mult, nici mai puțin, decât dislocarea celor 30.000 de militari din Germania în Dobrogea, noua bază americană urmând să devină cea mai importantă din Europa.

Amplele lucrări, care au demarat în forță, puternic finanțate cu bani în special românești și europeni, aveau în vedere nu numai posibilitatea creării bazei propriu-zise militare, de natură a asigura cazarea și terenurile de instrucție pentru 30.000 de militari, ci și un întreg cartier de locuințe destinat familiilor acestora, policlinici, grădinițe și școli, terenuri de sport, cantine, restaurante, magazine — într-un cuvânt, au fost puse bazele unei noi și mari localități care urma să interfereze logistic cu portul Constanța, precum și cu alte localități și dotări din Dobrogea.

Din noua bază Mihail Kogălniceanu urmau să decoleze, în misiunile coordonate, sute de aeronave militare — mai nou se vorbea chiar despre aeronave F-35 — precum și toate categoriile de elicoptere și drone.

Am schițat, în cele de mai sus, un proiect la realizarea căruia au fost deja investite importante energii și fonduri financiare considerabile. Un proiect care, pe termen lung, era menit să-i asigure României deplina securitate în raport cu Federația Rusă, dar și cu alte state considerate ostile în raport cu Uniunea Europeană și NATO.

Într-un timp extrem de scurt, cel puțin în raport cu anii în care, prin strădania unor oameni importanți din ambele state, s-a pus la punct acest proiect, iată, s-a tras cortina și totul a fost abandonat într-o manieră spectaculoasă, dacă nu luăm în considerație rezultatul dramatic al evenimentelor politice de la București.

Uriașul proiect Kogălniceanu a fost mai întâi înghețat și apoi abandonat, după modelul programului Visa Waiver, asupra căruia, de asemenea, personaje printre care mă număr au atenționat la timp, cu riscul de a fi taxate drept antieuropene și eventual putiniste.

Consecințele abandonării mega-proiectului Kogălniceanu sunt uriașe, atât în planul securității — respectiv în plan militar — cât și în plan financiar, social (de vreme ce este afectată o întreagă regiune) și nu mai puțin în plan psihologic. Și nu este vorba numai despre ce s-a întâmplat, ci și despre cum s-a întâmplat.

Dintr-o prezență militară preconizată la o dimensiune impresionantă — 30.000 de militari —, într-un interval de timp extrem de scurt, s-a ajuns la doar o mie de militari americani, mai exact 900, aflați în prezent sub comandă franceză. Iar autoritățile de la București nu au fost în prealabil consultate, au fost, pe bună dreptate, ignorate și puse pur și simplu în fața faptului împlinit.

Extravagantul ambasador al României la Washington, ținut acolo în vitrină de președintele numit Nicușor Dan, a aflat ceea ce se întâmplă din presă. La fel și șeful diplomației de la București. Ceea ce a mai rămas din Ambasada Statelor Unite în Capitala României nu a făcut nici măcar efortul de a informa statul gazdă despre măsurile excepționale adoptate la Washington.

Oare nici acum noile autorități de la București nu realizează la ce consecințe se expun în urma loviturii de stat, pe care Nicușor Dan, principalul beneficiar, nu prididește să o ridice în slăvi?

„Errare humanum est, perseverare diabolicum.”