Băutura interzisă 13 ani prin decret. Astăzi face parte din patrimoniul UNESCO

Cafeaua turcească depășește statutul de simplă băutură, fiind inclusă de UNESCO pe lista patrimoniului cultural imaterial al umanității. De-a lungul istoriei, a fost chiar interzisă de un sultan, de teamă că ar putea inspira mișcări sociale.

Deși poartă numele Turciei, cafeaua turcească își are rădăcinile în Yemen. În secolul al XV-lea, misticii sufi o consumau pentru a rămâne treji în timpul rugăciunilor nocturne. În 1538, după cucerirea Yemenului de către sultanul Süleyman Magnificul, băutura a intrat în cultura otomană.
Conform profesorului de la Harvard Cemal Kafadar, deja în 1539 amiralul Hayreddin Barbarossa menționa existența unei „kahve odası” – cameră pentru cafea. La scurt timp, în anii 1550, Istanbulul vedea apariția primelor „kahvehane”, adică primele cafenele, potrivit CNN.

Interdicțiile și controversele

Cafenelele au atras suspiciuni încă de la început. În 1511, guvernatorul din Mecca, Hayır Bey, a interzis cafeaua timp de 13 ani, considerând că poate genera idei radicale. În Imperiul Otoman, cafenelele au fost închise de mai multe ori de către sultani din motive similare, dar nu au dispărut complet. Nici Europa nu a fost ocolită de controverse: în Anglia secolului al XVII-lea, regele Charles al II-lea a încercat să le închidă, acuzându-le de „conversații trădătoare”, relatează ghidul londonez Chris MacNeil.

Cafeaua turcească se diferențiază prin modul de preparare. Gastronomul Merin Sever subliniază că metoda cezve-ibrik înseamnă „gătirea” cafelei în apă, și nu infuzia, ceea ce duce la o băutură nefiltrată, cu o textură aparte.

Pentru profesoara Seden Doğan (Universitatea South Florida), cafeaua turcească este „mai mult decât o băutură”, fiind o punte de legătură între oameni, în momente de bucurie sau tristețe.
Tradițiile turcești o integrează în ritualul de logodnă: viitoarea mireasă servește cafea familiei mirelui, adăugând sare în cea a acestuia. Dacă bărbatul o bea fără a protesta, își dovedește răbdarea și maturitatea.

Cititul în zaț

După consum, urmează ritualul tasseografiei – interpretarea zațului. Scriitoarea Kylie Holmes o descrie ca pe o practică „ludică și comunală”, în timp ce Doğan afirmă că este un obicei făcut „pentru distracție”, menit să genereze povești pozitive.

Cafeaua turcească a ajuns în Londra prin intermediul comerciantului Daniel Edwards, membru al Companiei Levant, stabilit la Smyrna (Izmir). Servitorul său, Pasqua Rosée, a deschis în 1652 prima cafenea londoneză, pe St. Michael’s Alley.

Deși are o istorie bogată, cafeaua turcească nu a atins popularitatea globală a espresso-ului. Potrivit lui Merin Sever, problema este una de percepție: „Am redus cafeaua turcească la un ritual, iar pentru tineri ea a devenit ceva ce se bea doar în compania părinților”.

Totuși, există eforturi de promovare internațională. La New York, Uluç Ülgen, alias Dr. Honeybrew, conduce Turkish Coffee Room, unde oferă spectacole de ghicit în cafea. El remarcă faptul că „deși gustul este amar, americanii o beau până la ultima picătură pentru experiența citirii ceștii”.

În Istanbul, experții recomandă locuri precum Hafız Mustafa, Mandabatmaz (pe strada İstiklal) sau Nuri Toplar (în Bazarul Egiptean). Aici cafeaua este preparată lent, în cezve, adesea pe nisip fierbinte, servită cu spumă groasă, alături de lokum și apă.