Cine a câștigat cu adevărat din acordul SUA–Iran?

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Articol scris în colaborare cu inteligența artificială

Acordul anunțat între Statele Unite și Iran este prezentat de fiecare dintre părți ca o victorie. Donald Trump spune că a obligat Teheranul să accepte limite asupra programului nuclear și că a evitat un nou război în Orientul Mijlociu. Liderii iranieni susțin că au rezistat presiunii americane și au obținut recunoașterea statutului lor de interlocutor indispensabil în regiune. Israelul, în schimb, privește această evoluție cu multă rezervă și chiar ostilitate.

Adevărul este că nu asistăm la o pace istorică și nici la rezolvarea unui conflict vechi de decenii. Asistăm la o înțelegere pragmatică între doi adversari care au ajuns la concluzia că, în acest moment, costurile confruntării sunt mai mari decât beneficiile ei.

Pentru Donald Trump, câștigul este în primul rând politic. După ani în care politica externă americană a oscilat între intervenții militare costisitoare și retrageri contestate, actualul acord îi permite să transmită un mesaj simplu: presiunea economică și diplomatică a funcționat. Trump poate susține că Iranul a revenit la masa negocierilor fără ca Statele Unite să fie împinse într-un nou conflict militar major. În contextul unei opinii publice americane tot mai reticente față de aventurile externe, acesta este un argument important.

Există și un câștig strategic. O reducere a tensiunilor cu Iranul diminuează riscul unei crize regionale care ar putea afecta piețele energetice, comerțul global și stabilitatea aliaților americani din Orientul Mijlociu. Washingtonul cumpără timp și predictibilitate într-o regiune care a produs prea multe surprize în ultimii ani.

Iranul obține însă la rândul său avantaje importante. Regimul de la Teheran reușește să evite izolarea totală și să creeze perspectiva unei relaxări a presiunii economice. După ani de sancțiuni severe, orice deschidere economică reprezintă o gură de oxigen pentru o economie aflată sub presiune și pentru o populație tot mai nemulțumită.

La fel de important este câștigul simbolic. Conducerea iraniană poate afirma că nu a capitulat. Din perspectiva propagandei interne, simplul fapt că negociază direct sau indirect cu Washingtonul fără să renunțe explicit la toate pozițiile sale reprezintă o dovadă de rezistență. Pentru un regim care și-a construit identitatea politică în jurul opoziției față de Statele Unite, această dimensiune nu este deloc neglijabilă.

Dar dacă Washingtonul și Teheranul găsesc motive să fie satisfăcute, de ce reacționează Israelul atât de critic?

Pentru că Israelul privește problema printr-o logică diferită. Pentru liderii israelieni, Iranul nu este doar un rival regional, ci principala amenințare strategică pe termen lung. În viziunea Ierusalimului, problema nu este doar programul nuclear, ci întregul sistem de influență construit de Teheran în regiune prin organizații și grupări aliate.

Din această perspectivă, orice acord care oferă Iranului timp, resurse sau legitimitate diplomatică este privit cu suspiciune. Mulți oficiali israelieni cred că regimul iranian folosește perioadele de negociere pentru a-și consolida poziția și pentru a evita presiunea maximă. De aceea, Israelul consideră că un acord imperfect poate fi mai periculos decât lipsa unui acord.

Rămâne însă întrebarea esențială: va rezista această înțelegere?

Răspunsul scurt este că nimeni nu știe. Istoria relațiilor americano-iraniene este plină de acorduri, promisiuni și momente de apropiere care au fost urmate de noi crize. Problemele fundamentale nu au dispărut. Neîncrederea reciprocă rămâne profundă. Divergențele privind programul nuclear, sancțiunile, influența regională și securitatea Israelului continuă să existe.

În realitate, acordul actual nu este o destinație, ci o etapă. El poate reduce tensiunile și poate preveni o escaladare imediată, însă nu garantează o transformare strategică a relației dintre cele două state.

De aceea, poate cea mai corectă definiție a momentului actual este aceea de armistițiu strategic. Nu asistăm la reconciliere, ci la o suspendare temporară a confruntării. Toate părțile câștigă ceva, dar niciuna nu obține tot ceea ce își dorește.

Iar adevăratul test nu va veni odată cu semnarea documentelor, ci peste câteva luni, când presiunea politică internă, interesele regionale și vechile suspiciuni vor reveni în prim-plan. Atunci vom afla dacă acest acord reprezintă începutul unei noi stabilități sau doar o pauză înaintea următoarei crize.