Copiii au plecat prin țări străine și au uitat de mama lor! Bătrânețe, haină grea

Într-un sat liniștit, la marginea dealurilor, trăia tanti Ana. Casa ei era mică, cu prispa veche din lemn și cu mușcate la fereastră, dar odată fusese plină de râsete, pași grăbiți și voci tinere.

Acum, tăcerea era cea care îi ținea de urât. Copiii plecaseră de ani buni peste hotare. Îi vedea rar, doar prin telefon sau într-o fotografie trimisă grăbit pe internet. O dată la Crăciun, uneori la Paști, o voce caldă o întreba ce mai face, dacă are lemne pentru iarnă, dacă mănâncă. Dar, de cele mai multe ori, liniștea își lăsa rădăcinile adânci în curtea aceea pustie.

Copiii au plecat prin țări străine și au uitat de mama lor! Bătrânețe, haină grea

Ana nu era supărată. Știa că viața e grea, că tinerii caută un trai mai bun acolo unde munca lor e răsplătită. „Să fie sănătoși și să aibă parte de bucurii”, își spunea mereu, așezată pe scaunul ei de lângă sobă. Niciodată nu voia să devină povară pentru cei pe care i-a crescut cu trudă și dragoste.

De când moș Gheorghe plecase la cele veșnice, casa i se părea și mai goală. El fusese sprijinul și tovarășul ei de viață. Au muncit cot la cot, au crescut copii, au ridicat gospodăria din temelii. Acum, singurătatea îi apăsa umerii ca o pătură grea, iar bătrânețea îi îngreuna pașii. „Haină grea, bătrânețea asta…”, ofta uneori, dar fără reproș.

Totuși, nu era chiar singură. O pisicuță albă cu pete negre, pe care o găsise în curte într-o iarnă geroasă, îi ținea de urât. Micuța se așeza seara la picioarele ei și torcea încet, ca o mângâiere. De câte ori Ana simțea nodul acela în gât, lacrimile nechemate, își strângea pisica la piept și parcă durerea se domolea.

Uneori, în liniștea serii, bătrâna închidea ochii și își imagina că aude din nou glasurile copiilor alergând prin curte. Își închipuia că moșul e încă acolo, așezat pe băncuță, povestindu-i despre vreme și treburile satului. Își imagina masa plină, cu nepoți chicotind și cu toată casa luminată de viață.

Dar când deschidea ochii, realitatea o aducea înapoi în prezent. Și totuși, tanti Ana nu se plângea nimănui. Își găsea liniștea în micile bucurii: în rugăciunea de seară, în strălucirea cerului plin de stele, în mâța care o privea cu ochi mari și calzi.

A învățat să trăiască cu dorul ca și cum ar fi o parte din ea. „Nu-i supărați copiii mei”, zâmbea încet. „Viața merge înainte. Eu am trăit destul, ei au de trăit mai departe.”

Și astfel, în casa bătrână de pe deal, timpul curgea încet, cu dor și cu tăcere, dar și cu o putere blândă, de mamă care știe să ierte, să aștepte și să iubească fără margini.