Criză politică la Paris! Premierul Franței, Sébastien Lecornu, a demisionat la doar 26 de zile de la numire

Franța trece printr-un nou episod de instabilitate politică majoră. Luni dimineață, 6 octombrie 2025, premierul Sébastien Lecornu și-a prezentat demisia președintelui Emmanuel Macron, la nici o lună după ce a fost numit în funcție. Anunțul oficial a fost făcut de Palatul Élysée, după o întrevedere de o oră între Lecornu și șeful statului.

Premierul Franței, Sébastien Lecornu, a demisionat

Demisia vine la mai puțin de 24 de ore de la anunțul noii echipe guvernamentale – o componență aproape identică cu cea a guvernului precedent, condus de centristul François Bayrou, înlăturat în septembrie printr-un vot de cenzură în Parlament. Cabinetul Lecornu a fost rapid criticat de toate marile forțe politice din Adunarea Națională, ceea ce a dus la o presiune masivă asupra noului prim-ministru, lipsit practic de susținere parlamentară.

„Prim-ministrul efemer nu avea nicio marjă de manevră. Cu siguranță Emmanuel Macron a alcătuit singur acest guvern. Nu a înțeles nimic din situația în care ne aflăm. Nu poate exista stabilitate fără alegeri anticipate și fără dizolvarea Adunării Naționale”, a declarat Jordan Bardella, liderul partidului de extremă dreapta Reunirea Națională (Rassemblement National – RN).

Mathilde Panot, lidera grupului parlamentar al formațiunii de stânga radicală La France Insoumise (LFI), a criticat dur instabilitatea cronică de la vârful guvernului.

„Trei prim-miniștri învinși în mai puțin de un an. Numărătoarea inversă a început. [Emmanuel] Macron trebuie să plece”, a spus Mathilde Panot, lidera grupului parlamentar al formațiunii de stânga radicală La France Insoumise (LFI).

Lecornu, un pariu riscant al lui Macron

Sébastien Lecornu, în vârstă de 39 de ani, era văzut ca un protejat al lui Emmanuel Macron. A fost ales pentru a continua agenda economică pro-business a președintelui – o direcție care include reducerea impozitelor pentru întreprinderi și bogați, precum și reforma pensiilor, prin majorarea vârstei de pensionare.

Totuși, păstrarea aproape intactă a vechii formule guvernamentale a fost văzută de mulți ca o sfidare a voinței publice și a cererilor pentru schimbare. Cabinetul Lecornu nu a reușit să atragă noi aliați politici și, în lipsa unei majorități clare, devenise vulnerabil încă din prima zi.

Prioritatea imediată a fost bugetul pentru 2026, o sarcină extrem de dificilă, în condițiile în care Franța se confruntă cu un deficit bugetar aproape dublu față de limita impusă de UE (3% din PIB). Predecesorul său, François Bayrou, a căzut tocmai pe această temă.

Demisia lui Lecornu amplifică criza de legitimitate cu care se confruntă Emmanuel Macron. Ajuns la al cincilea prim-ministru în mai puțin de doi ani, șeful statului pare tot mai izolat politic. Refuzul de a organiza alegeri anticipate sau de a-și reevalua politica guvernamentală îl plasează în centrul criticilor, atât din partea dreptei, cât și a stângii.

Pe fondul acestei instabilități, mișcările de protest, inclusiv campania națională „Blocați totul”, amenință cu paralizarea Franței începând de miercuri. Nemulțumirea populară este alimentată de stagnarea economică, creșterea costului vieții și eșecurile repetate ale guvernului de a implementa reforme echilibrate.

Sébastien Lecornu a intrat în politică la 16 ani

Născut în 1986, Sébastien Lecornu este un politician cu o carieră fulminantă. A intrat în politică la 16 ani, ca susținător al președintelui conservator Nicolas Sarkozy. La doar 18 ani a devenit primar al unui mic oraș din Normandia, iar la 22 de ani era cel mai tânăr consilier guvernamental de la Palatul Élysée.

Fost membru al partidului conservator Les Républicains, Lecornu s-a alăturat ulterior mișcării centriste a lui Emmanuel Macron. A fost ministru al Apărării în mai multe guverne, unde s-a remarcat prin creșterea bugetului militar și implicarea în sprijinirea Ucrainei.

Considerat un politician pragmatic, Lecornu a avut chiar contacte discrete cu liderii Reunirii Naționale (RN), inclusiv o cină secretă cu Jordan Bardella, semnalând o posibilă strategie de apropiere între tabere aparent opuse – o mișcare controversată, dar care reflecta disperarea de a coagula o majoritate parlamentară.