De ce Ilie Bolojan nu se dă dus acasă?

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Există o singură explicație cât de cât plauzibilă pentru faptul că, după ce s-a cramponat atât de mult de poziția de prim-ministru, chiar dacă din punct de vedere politic era castrat, acum se ține cu dinții și de scaunul de președinte PNL. Se teme pur și simplu că, pierzându-și această calitate, va trebui să înfrunte mai devreme sau mai târziu justiția pentru numeroasele isprăvi — ca să mă exprim elegant — pe care le-a făcut ca premier. Și chiar anterior, în calitate de președinte al Consiliului Județean Bihor, când a cumpărat microbuze electrice școlare la un preț dublu decât prețul oficial al vânzătorului. Totuși, sunt convins că nici poziția de președinte PNL nu îi mai poate asigura imunitatea.

Pe de altă parte, se pare că PNL, care nu mai este nici partid național și nici partid liberal, și-a pierdut aproape în totalitate anticorpii și, în consecință, nu mai are mijloacele necesare pentru a-și reveni din punct de vedere electoral. Fuziunea preconizată cu USR, altă formațiune politică lipsită de viitor, nu este de natură să le asigure liberalilor o relansare cât de cât semnificativă și nici măcar opoziția pe care vor încerca să o facă cât se poate de zgomotos guvernului PSD condus de Luca Niculescu. Practic, nu prea mai au timpul necesar pentru a-și convinge propriul electorat că partidul s-ar putea reșapa, altoit sau nu, cu progresiștii de la USR.

O mare eroare de natură strategică este că, împreună cu useriștii, ceea ce a mai rămas întreg din Partidul Național Liberal încearcă din răsputeri să convingă opinia publică că reprezintă o grupare politică de dreapta conservatoare. Cred destul de convingător că niciuna dintre cele două formațiuni politice nu a fost, nu este și nu poate fi de dreapta. Progresismul de tip neomarxist și chiar progresismul pur și simplu este sută la sută de stânga. Îndrăznesc să spun, chiar mai la stânga în raport cu PSD. Niciodată în istorie, dincolo de scurtele perioade când a simulat acest lucru, PNL nu a fost un partid de dreapta. A fost mereu de centru-stânga, dar s-a căznit să se împingă la dreapta, pe de-o parte, pentru a umple golul lăsat de Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, care s-a sinucis politic, dispărând din Parlament, și, pe de altă parte, pentru a utiliza găselnița lui Traian Băsescu, care a reușit să determine autoextragerea PNL din ALDE și trecerea peste noapte, fără niciun fel de operație de tip doctrinar, în rândul conservatorilor europeni. A fost pur și simplu un act de deghizare care le-a convenit poate europenilor, dar care în niciun caz nu a putut convinge electoratul din România.

Acum, PNL se confruntă cu încă o criză de identitate, întrucât, conform ultimului sondaj, care în niciun caz nu a fost comandat de partidul AUR, 50% dintre membrii PNL consideră că ultimele mișcări ale partidului, orchestrate de Ilie Bolojan, i-au produs un rău greu sau chiar imposibil de reparat. Ce poate să facă PNL în opoziție, alături de USR, altceva decât mult zgomot și multă gălăgie pentru nimic? Nici măcar nu poate introduce, la expirarea termenului de grație de șase luni dat guvernului PSD condus de Luca Niculescu, o moțiune de cenzură care să întrunească cumva măcar numărul de voturi necesare pentru a fi depusă în Parlament. Motoarele PNL și USR vor fi turate realmente în gol, consumând și ultimele resurse de energie pe care cele două formațiuni le mai au și pierzându-și din mers electoratul, până când vor ajunge sub cotele de avarie.

Teoretic, PNL plus USR, pentru a avea cât de cât succes, vor trebui să facă un lucru imposibil. Un adevărat salt mortal prin care să se alieze cu singurul partid cu adevărat conservator, care este partidul suveranist AUR. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce anume ar putea să îl convingă pe George Simion să încerce o asemenea mezalianță împotriva naturii, de tip sinucigaș, cu PNL-USR?

Toată teoria mea de mai sus nu înseamnă însă nicidecum că PSD, care pentru prima dată are șansa, după foarte mulți ani, de a conduce singur guvernul, va avea vreo șansă, fără susținerea AUR, de a salva România din naufragiul produs și de a se relansa politic măcar ca cel de-al doilea partid ca importanță și cu pondere parlamentară după alegeri, indiferent când vor fi acestea.