Încotro Israel?

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Există momente în istoria unei națiuni când alegerile nu mai sunt doar despre cine guvernează, ci despre ce fel de țară va mai fi posibilă după ce se sting luminile campaniei electorale. Israelul se află în acest punct. Întrebarea nu este doar dacă Benjamin Netanyahu va reuși să rămână la putere, ci dacă statul israelian mai poate împăca exigențele securității cu imperativele democrației, forța militară cu luciditatea strategică și instinctul supraviețuirii cu responsabilitatea politică.

Netanyahu a înțeles, poate mai bine decât adversarii săi, că frica este o resursă politică. Într-o regiune în care amenințările nu sunt imaginare, iar Iranul reprezintă o preocupare strategică reală, securitatea devine argumentul suprem. Dar aici începe și capcana: atunci când orice critică este tratată ca o vulnerabilitate, orice compromis drept o capitulare, iar orice schimbare de leadership drept un risc existențial, democrația ajunge prizoniera propriului instinct de apărare.

Israelul nu poate trăi fără securitate. Dar nici nu poate supraviețui politic transformând excepția în regulă și urgența în doctrină permanentă.

Relația cu Statele Unite reprezintă al doilea mare test. Washingtonul rămâne principalul aliat strategic al Israelului, furnizor de sprijin militar, tehnologie și legitimitate diplomatică. Totuși, alianța nu este un cec în alb. Nici Donald Trump, cu stilul său tranzacțional și preferința pentru rezultate spectaculoase, nu poate garanta că interesele americane și cele israeliene vor coincide întotdeauna.

Pentru Israel, adevărata întrebare nu este dacă America va continua să-l sprijine, ci în ce condiții și pentru atingerea căror obiective. O strategie care presupune că Washingtonul va valida automat fiecare escaladare riscă să transforme un avantaj geopolitic într-o dependență politică. Iar un aliat indispensabil nu trebuie confundat cu un susținător necondiționat.

Iranul complică decisiv ecuația. Programul nuclear, arsenalul de rachete și rețeaua regională de aliați ai Teheranului constituie probleme pe care niciun guvern israelian responsabil nu le poate ignora. Dar între descurajare, lovituri militare și schimbarea unui regim există diferențe fundamentale. Distrugerea unor instalații nu echivalează cu eliminarea unei amenințări strategice. Superioritatea militară nu produce automat stabilitate, iar victoria tactică nu garantează succesul politic.

Israelul trebuie să știe nu doar cum să lovească, ci și ce ordine regională dorește să construiască după aceea. În absența unui răspuns, forța riscă să devină o succesiune de operațiuni fără un deznodământ politic sustenabil.

Nici Gaza nu poate rămâne o paranteză morală și strategică. Hamas poartă responsabilitatea pentru atacurile sale teroriste, iar dreptul Israelului de a-și proteja cetățenii nu poate fi contestat în principiu. Dar acest drept nu suspendă obligațiile privind protejarea civililor și respectarea dreptului internațional umanitar. Nicio victorie militară nu va putea compensa la nesfârșit absența unei perspective politice pentru palestinieni.

Aici se va vedea diferența dintre un lider care administrează conflictul și unul care poate construi condițiile depășirii lui. Pacea nu presupune naivitate. Presupune realismul de a înțelege că securitatea pe termen lung nu poate fi întemeiată exclusiv pe superioritatea armelor.

O eventuală alternanță politică nu va transforma peste noapte Israelul într-un stat conciliant. Nici Gadi Eisenkot, niciun alt lider al opoziției nu ar putea ignora amenințările externe. Diferența ar putea apărea în stilul de guvernare, în raportarea la instituții, în disponibilitatea negocierii și în capacitatea de a reface încrederea partenerilor externi.

Miza alegerilor depășește, așadar, biografia politică a lui Netanyahu. Este vorba despre raportul dintre stat și societate, dintre securitate și libertate, dintre necesitatea de a rezista și capacitatea de a imagina un viitor dincolo de rezistență.

Încotro Israel?

Spre o democrație care își păstrează forța fără să-și piardă discernământul? Spre o alianță cu America întemeiată pe interese convergente, nu pe reflexe personale? Spre o strategie regională în care victoria militară să fie urmată de o soluție politică?

Sau spre perpetuarea unei stări de mobilizare în care fiecare criză justifică următoarea, fiecare război amână următoarea reformă, iar fiecare lider devine, în propriul discurs, singurul garant al supraviețuirii naționale?

Israelul are instituții, o societate dinamică, capacitate militară și o experiență istorică excepțională. Dar tocmai aceste atuuri îl obligă la mai mult decât supraviețuire.

O națiune nu este definită numai de amenințările pe care le înfruntă. Este definită și de viitorul pe care reușește să-l construiască după ce le înfruntă.

Statul Israel va trebui să demonstreze că e capabil nu doar să reziste într-o regiune ostilă, ci și să demonstreze că poate transforma forța în securitate durabilă, securitatea în stabilitate și stabilitatea într-un proiect politic demn de propriile sale valori.