Infectații și spirala mortală a ficțiunii

Deși suntem în plină campanie electorală, sunt dispus să acord autorităților până la un punct cel puțin, prezumția bunei credințe. Și să pornesc de la premiza că numărul de persoane contaminate prezentat zilnic este cel calculat în mod real de așa-zișii specialiști ai Direcțiilor de Sănătate Publică. Cu alte cuvinte, ei nu ar fi scos cifrele din burtă. La comanda cuiva. Și cu toate astea numărul celor contaminați, cel prezentat zi de zi în raportările oficiale, este fals. Și voi explica de ce. Și voi explica și care sunt consecințele. Cele imediate. Și cele de lungă durată.

Să fim cinstitiți cu noi înșine. Să recunoaștem că toți, pe diverse canale, am primit nenumărate informații conform cărora există un mare număr de persoane contaminate cu coronavirus, în special cele care au făcut forme ușoare și care nu au luat contact cu nicio autoritate publică. Dar care, în schimb, le-au mărturisit această situație celor apropiați într-o tentativă de a-i proteja. Unii dintre ei s-au carantinat în mod voluntar. Și s-au tratat prin mijloacele pe care le-au avut la dispoziție. În final, o parte dintre ei au făcut un sacrificu financiar și s-au testat. Testele, după acest interval de timp de claustrare, sunt negative. Și atunci acești concetățeni au răsuflat ușurați. Unii dintre ei s-au lăudat chiar în fața apropiaților că au dezvoltat anticorpi. Persoanele aflate în această situație sunt din ce în ce mai numeroase. Și ele scapă tuturor statisticilor oficiale. Iar instinctiv populația simte că zilnic i se servesc pe tavă neadevăruri. Din acest motiv, neîncrederea în autorități crește exponențial.

Care este mecanismul de gândire al concetățenilor noștri aflați în această situație? În primul rând, ei știu că la celălalt capăt al liniei telefonice, la Direcțiile de Sănătate Publică, de cele mai multe ori nu răspunde nimeni. Iar dacă răspunde, atunci când o persoană infectată raportează acest lucru, acel funcționar se mișcă criminal de greu. Sau deloc. În mod normal, ar trebui ca imediat să trimită o echipă la domiciliul prezumtivului pacient, pentru a-i face acestuia un test. În niciun caz nu trebuie să-l trimită la o unitate medicală. Pentră că pe drum există posibilitatea de a contamina alte persoane. Echipa medicală trebuie să vină înarmată cu mai multe teste. Practic, trebuie testate toate persoanele care domiciliază sau se află în contact cu persoana care se autosuspectează că e infectată. După ce testul iese pozitiv, dacă simptomele medicale nu sunt severe, persoana și familia acesteia, printr-o decizie scrisă a DSP, urmează să fie carantinate la domiciliu. După care, printr-o anchetă epidemiologică, se întocmește cu rapiditate o listă cât mai completă a contacților. Pentru ca aceștia, la rândul lor, să poată fi investigați. Și, la nevoie, izolați.

În realitate, nimic din toate cele de mai sus nu se întâmplă. Și cetățenii știu acest lucru. Ei știu că de obicei sună degeaba la DSP. Și că atunci când răspunde cineva, lucrurile se mișcă cu mare greutate sau deloc. Se întâmplă, a relatat chiar primul-ministru, ca o decizie de carantinare să fie luată la două săptămâni de la apelul telefonic. Când de fapt persoana respectivă, dacă s-a autocarantinat, nu mai are practic nevoie de respectiva decizie. Dimpotrivă. Conformându-se, ar urma să se claustreze inutil încă 14 zile. Cetățenii mai știu, pentru că toată lumea vorbește în acest sens, că dacă se prezintă în mod voluntar la o unitate medicală, întrucât aceasta este luată practic cu asalt de numeroși alți solicitanți, trebuie să stea la coadă în condiții umilitoare, uneori ore în șir. Admițând că se află într-o suferință mai accentuată și solicită spitalizare, șansele de a fi spitalizați sunt minime. Pentru că unitățile medicale sunt supra-aglomerate. Iar dacă se internează, din același motiv, vor fi rău îngrjiți. Și de cele mai multe ori vor fi lăsați să zacă, până când afecțiunea se ameliorează cât de cât. În caz contrar, începe loteria morții. Ruleta rusească. Vor primi sau nu vor primi un loc la terapie intensivă? Se vorbește din ce în ce mai insistent și despre faptul că cele mai multe tratmente sunt inadecvate. Că unele fac mai mult rău decât bine. Fiind extrem de invazive. Și afectând grav, uneori iremediabil, diverse organe.

Toate acestea, plus multe altele sunt motive care îi determină pe tot mai mulți români să ascundă adevărul, cel puțin în raport cu autoritățile. De aceea, ei nu intră în statistici. Iar spirala ficțiunii crește în loc să descrească. În raport cu spirala neîncrederii. Numărul real al celor contaminați cu coronavirus este de mai multe ori mai mare decât cel raportat în mod oficial. Iar autoritățile, cărora eu le acord, până la proba contrarie, prezumția conform căreia nu dezinformează cu bună știință opinia publică, o fac zi de zi din neștiință.

Această spirală a ficțiunii generează o spirală extrem de periculoasă a infectărilor, care, la rândul ei, generează o spirală a morții. Eu pot să am o formă ușoară de coronavirus, persoane cu care am venit în contact, fie că sunt rude, fie că sunt simpli cunoscuți pot fi chiar asimptomatice, dar în felul acesta, nefiind indentificați în mod clar toți contacții, neefectuându-se teste asupra respectivelor persoane, virusul circulă și se răspândește liber. Nimeni nu mai poate controla acest fenomen de contaminare în masă. Asta se întâmplă atunci când, din capul locului, autoritățile au îngenuncheat opinia tuturor specialiștilor, care au solicitat o testare în masă sau cel puțin testarea obligatorie și gratuită a tuturor contacților.