Ion Cristoiu: „Caragiale ne sfătuiește să nu amestecăm în prietenie „ <>”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Memoria alterată. Am trimis la tipar un eseu despre emisiunea din 22 aprilie 1990 realizată de Ion Baiu la Târgoviște cu militarii implicați în realizarea captivității Ceaușeștilor. Dincolo de valoarea de presă (întîia oară românii vedeau sala Procesului în varianta inițială, cea de sală de cazarmă), reportajul are uriașul avantaj al convocării memoriei celor implicați la doar patru luni de la eveniment. Scriu în eseu:

„Materialul din 22 aprilie 1990 are avantajul prospețimii memoriilor. Cei prezenți își aduc aminte amănunte din zilele de 22 – 25 decembrie 1989.”

E vorba, așadar, de memoria unor amănunte încă vii în amintirea participanților. Trecerea timpului alterează amintirea unor amănunte în cazul a cel puțin 99% dintre cei ce-și amintesc. Dar nu numai atît. În cazul Procesului și Captivității, memoria participanților se degradează și prin înflorirea involuntară, atît prin numărul mare de momente în care sînt puși să-și amintească, cît și prin – dacă nu mai ales – însușirea automată a amănuntelor dezvăluite de alții în emisiunile dedicate Procesului, dar și a afirmațiilor din diferite cărți. E un fenomen remarcat de mine în cazul amintirilor lui taică-meu despre cel de-al Doilea Război Mondial. Scriam astfel în amplul eseu Pe urmele tatălui:

„Continuă maică-mea:
– Apoi, taică-tău a fost trimis acasă, unde a bolit mult (s-a îmbolnăvit de plămîni), a fost luat din nou pe Front, a ajuns în munții Tatra, a căzut prizonier la nemți şi s-a întors acasă cu o cămilă, pe care a trecut Dunărea.

Chestia cu cămila şi trecerea Dunării – mi-o amintesc şi eu. Am auzit-o de la taică-meu, în copilărie, de zeci de ori, alături de faimoasa întîlnire dintre doi conducători pe cai albi la 23 august 1944, secvență relatată ori de cîte ori îl întrebam unde l-a prins 23 august 1944.”

Cînd lucram la eseul Pe urmele tatălui (l-am recitit acum, pentru a descoperi citatul de mai sus, și am rămas încîntat de umorul cu care am povestit aventura descoperirii drumului luat de taică-meu pe Frontul de Est pînă la Dalnik, unde a fost grav rănit), m-am întrebat cum de născocea taică-meu asemenea amintiri gen Marquez. Și mi-am dat seama că nu le născocea, că le considera ale sale după ce le auzise și le povestise ca fiind ale lui. La fel s-a întîmplat și cu participanții la Procesul de la Târgoviște. Cu vremea în amintirile lor s-au strecurat amintirile altora sau amănunte citite prin cărți. Ei nu și-au dat seama că nu sînt ale lor și le-au spus ca fiind ale lor, la început timid, apoi tot mai convinși că le-au trăit.

*

Sfat. I. L. Caragiale și Constantin Dobrogeanu-Gherea sînt prieteni. Ajuns la strîmtoare cu banii, Caragiale îi cere amicului niște bani prin scrisoarea dată Duminică, 22 iulie 1902, București. În prefața cererii autorul Scrisorii pierdute formulează o învățătură despre bani și prieteșug:

„Dragă Costache,
N-aș fi voit să amestec cîtuși de puțin în prieteșugul nostru daraveri bănești, de unde în genere – știu din experiență – rezultă turburarea prieteșugului; dar mi-este peste putință să nu o fac, și am speranța că, ori răspunzi afirmativ ori răspunzi negativ, sentimentele tale pentru mine nu se vor schimba, precum nu mi le voi schimba nici eu pe ale mele nici într-un caz, nici în celălalt.”