Ion Cristoiu: Cînd a avut, în fine, Ion Antonescu coatele libere?

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Recitind Delirul lui Marin Preda, mi-a atras atenția acum, la această nouă experiență, discuția dintre Niki, secretar general de redacție la Ziua, publicația la care s-a angajat Ștefan, și Ștefan, despre libertatea presei în decembrie 1940. Spre surprinderea lui Ștefan, Niki îi spune că libertatea presei e deja un ideal mort. Venit la putere, Generalul Antonescu i-a chemat pe patronii de ziare și i-a avertizat că dezmățul presei a luat sfîrșit. Presa trebuie să simtă cotul:

„Trebuie să simţiţi cotul! Cotul cu cine? Nu ne-a spus, dar era clar, cu el, cu armata! Presa îşi pierde dreptul de a mai fi în mod direct în serviciul opiniei publice!”

Am încercat să interpretez în fel și chip formula a simți cotul și, în cele din urmă, am scris că asta înseamnă absența libertății de mișcare. A simți cotul înseamnă a nu avea mînile libere. După publicarea notei și îndeosebi după intervenția mea la Marius Tucă, am primit pe email de la Dănuț Andronie următorul mesaj:

„Bună ziua maestre Ion Cristoiu!
Se pare că Ion Antonescu avea o obsesie sau folosea adesea cuvîntul «cotul» sau «coatele» cu semnificația de libertate de mișcare.

În JurnalulRegelui Carol al II-lea, volumul 3, fila 296, apare următoarea relatare a regelui:
«Acuma alt bucluc: persoana în chestie trebuie găsită. Din cauza tulburărilor el rămîne ascuns. Cu multă greutate, cu concursul lui Valer Pop (Antonescu) a putut fi găsit. A avut, mai întîi, o conversație cu Urdăreanu, în care a făcut rezerve și, mai ales, a spus că nu poate lua o așa răspundere dacă n-are coatele libere.»”

Citind e-mailul am simțit nevoia să-mi dau un ghiont. Cum de nu mi-am amintit chestia cu coatele? Nu de alta dar citatul ăsta l-am transcris pentru eseul despre Lovitura de stat a generalului Antonescu. În Jurnalul său, pe 3 septembrie 1940, după Cedarea Ardealului, Carol al II-lea descrie căutarea sa disperată de soluții pentru a rezolva criza uriașă provocată de Diktatul de la Viena, pe care România l-ar fi putut evita dacă Regele, singurul responsabil de politica externă, ar fi fost mai înțelept.

Drept cea mai bună soluție se conturează chemarea generalului Antonescu la guvernare. S-a scris că Majestatea Sa a fost tras pe sfoară de sfătuitori. Aserțiunile izvorăsc din legea Toți cei din prezent sînt infinit mai deștepți decît cei din trecut, deoarece ei, spre deosebire de înaintași, știu cum s-au încheiat evenimentele în derulare. Din acest punct de vedere pînă și un copil e mai deștept decît un filosof de pe vremea Războiului Sfînt. Copilul de azi știe că Axa a pierdut războiul. Și l-ar fi putut sfătui pe Mareșal în decembrie 1941 să nu trimită Armata Română în 1942 pe Front, deoarece în ianuarie 1943 Paulus se va preda.

În cazul Antonescu Majestatea Sa a fost cel care a ales soluția. Era maestru în scoaterea în față a premierilor pentru a-i sacrifica. Să nu uităm că Armand Călinescu a plătit cu viața imprudența de a face tot ce i-a cerut Carol al II-lea împotriva legionarilor, fără a-și păstra o minimă rezervă pentru o posibilă schimbare de atmosferă. La fel și I.G. Duca. Antonescu era socotit de Carol al II-lea ușor de tras pe sfoară prin numirea ca premier. El socotea că generalul va fi amețit de saltul de la domiciliul forțat la cabinetul de premier, că va face tot ce-i va spune Majestatea Sa, inclusiv de a reprima Mișcarea Legionară, cum făcuseră, ca nerozii, I.G. Duca și Armand Călinescu. Cu atît mai mult aceste acțiuni ar fi trecut ca fiind exclusiv ale generalului cu cît dușmănia dintre cei doi era cunoscută. Compromis total, generalul urma să fie dat jos și chiar condamnat pentru abuzurile de care urma să facă atîta caz Carol al II-lea. Prin formula Coatele libere Antonescu se referea la libertatea de mișcare. Așa ajungem la formula a simți cotul în cazul presei de sub regimul Antonescu. Generalul voia să spună că presa nu va avea coatele libere. El însă în septembrie 1940 n-a așteptat să-i lase coatele libere Carol al II-lea. Mai abil decît îl credea Carol al II-lea (deși general de carieră Antonescu se considera un om politic), Ion Antonescu manevrează genial pentru ca Majestatea Sa să abdice. La 6 septembrie 1940, cînd se încheie Lovitura de stat de debarcare a Regelui, Ion Antonescu n-avea totuși coatele libere complet. El știa că forța politică numărul unu era Mișcarea Legionară. Chemarea Legionarilor la putere nu are drept cauză – cum a susținut Mareșalul la Proces – refuzul celorlalte partide de a face guvern cu el, ci ambiția de a scăpa și de legionari. Generalul știa două adevăruri:

1. Că Legionarii erau prea naționaliști pentru a fi pe placul lui Hitler, care voia să facă din România o colonie și o bază de atacare a Rusiei sovietice.
2. Că legionarii n-aveau experiență politică nici cît să facă o omletă. Nu altfel se explică faptul că ei au căzut prostește în capcana slăbiciunii întinsă de General înainte de Rebeliune. Au fost convinși că Ion Antonescu avea nevoie de ei ca să guverneze țara și ca să fie pe placul nemților. Abia după biruința asupra Legiunii rebele din ianuarie 1941 Generalul Antonescu a avut în fine coatele libere.