Ion Cristoiu: Cum folosesc politicienii tembelismul popular • Buna Ziua Iasi • BZI.ro

Editia PDF

19 apr 2024

Jurnalistul Ion Cristoiu scrie, în această dimineață, despre mai multe lucruri din istoria României și despre faptul că unii politicieni folosesc tembelismul popular. Redăm, integral, editorialul publicat de jurnalist:

1. 1940. Grigore Gafencu pleacă la Moscova ca ambasador al României în Uniunea Sovietică. Notele sale de călătorie, incluse atât în Misiuni la Moscova, dar şi în Jurnal mărturisesc un mare gazetar, unul dintre cei mai mari din istoria modernă a României.

Citindu-i Jurnalul (sunt interesat mai departe de Fondul Naţional Antonescu) sesizez rapid emoţiile de neînchipuit încercate de un politician român la întâlnirea cu o lume spectaculos diferită de cea din ţară. Emoţiile lui Grigore Gafencu sunt înzecite de gândul că a ajuns în Imperiul care ne-a răpit Basarabia şi Bucovina, pe cale să ne înhaţe cu totul.

Am scris cândva despre o observaţie de esenţă a călătorului Grigore Gafencu asupra vieţii din Imperiul bolşevic. Occidental până-n măduva oaselor, diplomatul român observă imediat prăpastia dintre nivelul de viaţă al omului simplu şi nivelul de forţă şi măreţie al statului.

Despre nivelul de viaţă el notează că defineşte o mulţime uniformizată, mulţumită că i se asigură nevoile fundamentale, de a mânca, de a nu umbla gol puşcă şi de a se reproduce.
Despre nivelul de forță al statului, el trece în revistă parăzile militare, construcțiile gigantice, mitingurile uriașe.

Citindu-i Jurnalul, mă grăbesc să transcriu una dintre cele mai acute observaţii în legătură cu energia expansionistă a Imperiului bolşevic:
Stalin foloseşte înţelegerea cu Hitler împotriva Marilor Puteri Occidentale pentru a înşfăca noi şi noi teritorii.

Ceea ce nu observă Grigore Gafencu în 1940, dar observ eu, în 2021:
De aceeaşi şmecherie a dat dovadă Stalin după cel de-al doilea război mondial, când a profitat de înţelegerea cu Marile Puteri Occidentale pentru a duce o politică expansionistă în Centrul şi Estul Europei.

2. În căutare aprigă de cărţi despre Introducerea Cotelor în România populară, găsesc în Dulapul rezervat Comunismului românesc volumul lui Robert Levy despre Ana Pauker.
Reuşesc să dau gata un capitol, cel despre şefia Anei Pauker la secţia Agrară a C.C. al PMR.
O asemenea numire mă face să pufnesc în râs. Trăitoare în URSS, fiica Rabinului din Buhuşi, ruptă de viaţa reală ca ilegalistă mai întâi şi ca nomenklaturistă mai apoi, Ana Pauker n-avea cu agricultură o mai mare legătură decât cea a lui Simion Stâlpnicul cu un bordel din port. Completa-i ignoranță într-ale ţăranului român avea să-şi găsească expresia în discursul prin care Ana Pauker dezvăluie că din cauza preţului mare al păcurei, sătenii îşi ung osiile carelor cu unt. Gheorghiu-Dej, ciocănar de-al nostru, a făcut mare haz de această ipoteză. Bunul lui simţ muncitoresc îi spunea că un ţăran n-ar face aşa ceva nici sub ameninţarea pistolului-mitralieră.

3. O atmosferă de bucurie populară. Așa definesc ziarele comuniste atmosfera din zilele primei Stabilizări (15-21 august 1947). Fără să vrea Scânteia depune mărturie asupra unui adevăr valabil şi azi, când partidele nu-şi mai spun comuniste, ci democratice:
Folosirea tembelismului popular pentru a-și impune atotputernicia.

În zilele Stabilizării, gospodinele răstoarnă canistre cu lapte ale speculanţilor, îi iau de gât pe cei care înşeală la cântar, pârăsc organelor de control negustorii care ţin marfa sub tejghea.
Speculanţii sunt depistaţi, înhăţaţi şi plimbaţi prin Capitală cu cântarul de gât.

Sunt comuniştii cei care fac asta?
Nu.
Sunt oamenii simpli!

4. Când merge la Moscova pentru ca Stalin să tranşeze în dispută cu Ana Pauker, Dej foloseşte, din instinct, un truc de invidiat. Povestește el prin anii ʼ60:

„Când am mers la Moscova, acolo n-am spus că am rămas singur, am spus că,uite, sunt două păreri, nici măcar n-am vrut să arăt cine are părerea cutare sau cutare, dar ei au înţeles”.

Forţa vicleşugului constă în geniala intuire a interlocutorului: Stalin.
Gheorghiu-Dej nu ştie de ce sprijin se bucură la Kremlin Tovarăşa Ana.
Nu era exclus ca Stalin să fie de partea ei în confruntarea cu Dej.
Dacă ar fi zis că e în conflict cu ea, risca reacţia dură a unui Stalin sprijinitor.

Tătucului îi plăcea să i se ceară sfatul.
În locul pârei – Tovarăşa Ana zice aşa, eu cred însă că e altfel – care n-ar fi plăcute Stăpânului, Dej apelează la:
Am venit să-mi daţi un sfat!
Dacă Stalin nu era de acord cu poziţia sa, în nici un moment despre Dej nu se putea spune că a pierdut bătălia.
Venise doar ca să ceară un sfat!

5. Citesc în Istoria ilustrată a omenirii despre impactul căilor ferate asupra omenirii.
El aminteşte într-un fel de impactul drumurilor romane, aşternute de inginerii care însoţesc Legiunile, asupra teritoriilor cucerite. Triburile risipite în spaţii sălbatice, războindu-se între ele când nu se ignoră reciproc, se unesc într-un fel prin drumurile care le leagă.

Căile ferate contribuie în plan social-economic, la:

1) Dezvoltarea unor zone condamnate la mizerie, sărăcie şi uitare.
2) Făurirea conştiinţei comunitare prin schimburile de persoane datorate legăturilor între diferite teritorii.
3) Sporirea industrializării.
Întâmplător, absolut întâmplător, mă abordează la BAR un tânăr care-mi destăinuie că-i autorul unui material din Historia despre Gara Ploieşti Vest. Îmi amintesc c-am citit cu interes textul. Ţinând de Istoria mică, mult mai interesantă decât Istoria Mare, articolul dezvăluia coşmarul întruchipat pentru autorităţile locale de popasul obligatoriu al trenurilor oficiale. Primarul se vedea obligat, ori de câte ori ajungea în gară Trenul Regal, să strângă lume pentru a-şi manifesta simpatia faţă de Înalta Faţă.

Din taifasul de pe hol aflu că tânărul e doctor în Căile Ferate, că lucrează la o monografie a Oraşului Ploieşti şi că ar mai putea scrie articole precum cel deja predat.
Când îi spun că am avea nevoie de o Istorie a Căilor ferate în Istorie, recunoaşte că avem istorii ale Căilor ferate, scrise însă de ingineri, şi lovite, astfel, de tehnicianism.

6. Cărţile şi broşurile postdecembriste despre comunismul românesc par scrise de nişte adolescenţi imberbi, care n-au găsit pe Internet explicaţia negreţii ivite în zone discrete ale corpului.
Venind vorba despre etapa interbelică a PCR, toţi autorii fac caz de orientarea către Moscova a comuniştilor români.

Văzută din perspectiva experienţei de viaţă şi de lectură, orientarea asta apare mai mult decât normală, apare logică.
Astfel:

1) Comuniştii români, scoşi în afara legii printr-o şmecherie de tip Contantin Argetoianu, erau hăituiţi de Siguranţă, exilaţi practic din România.
La ce ţări din Europa să se uite ei cu jind?
La Franţa, la Anglia, ţări care încurajau autorităţile române ca să-i prigonească?!
2) În URSS devenise realitate doctrina comunistă din cărţi. Şi dacă ar fi fost în legalitate, comuniştii români ar fi văzut în URSS ţara visurilor concretizate în practică.
3) URSS dicta comuniştilor români teza României Mari ilegitime. Iar comuniştii români dovedindu-se nepatrioţi, o acceptau. Şi de asta, PCR n-avea bază electorală.
Păi cum să fie patrioţi ilegaliștii într-o ţară în care erau hăituiţi?!