Ion Cristoiu: De ce n-avem o Istorie a presei la fel de tare ca și Istoria lui Călinescu pentru literatură?!

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

1. Mai că știu pe de rost istoria României dintre 4 noiembrie 1946 și 20 noiembrie 1946, cele două date care hotărnicesc vizita Grupului de scriitori și ziariști moldo-valahi în URSS. Ultimele zile ale campaniei electorale, știrile despre mersul alegerilor, rezultatele, comentariile. Și de data asta mă întreb:
De ce lipsește un studiu serios, prin asta desemnînd un studiu neatins de blenoragia anticomunismului de serviciu, despre alegerile din 1946?

Regimul comunist, privind în urmă, le expediase sub eșarfa succesului glorios. Nu existau strategii electorale de o parte și de alta, nu existau implicări în campanie de partea Comuniștilor, cum a fost, de exemplu, cea a Patriarhului Nicodim, oaspete al Moscovei exact în toiul campaniei. Analizei la rece, cu mijloacele investigației moderne, îi era preferată frazeologia despre masele populare.

Regimul capitalist, înlocuindu-l  în 1990 pe primul, n-a adus nimic deosebit în necesara perspectivă obiectivă, presupusă a fi înlesnită de o societate prin excelență a adevărului. Singurele propoziții despre alegerile din 1946 vizează falsificarea scrutinului și nu oricum, ci în chip spectaculos ( cică Opoziția ar fi cîștigat cu 70 la sută!), abuzurile comuniștilor în campanie, implicarea Armatei Roșii. Nu se spune nimic despre tradiția autohtonă a victoriei automate a Guvernului în toate alegerile anterioare ( cu excepția celor din 1937), despre puterea exercitată de cei șase ani de dictatură, care-i dezobișnuiseră pe oameni cu opțiunea liber exprimată. Citind ziarele din perioada respectivă, nu pot să nu observ c-au o fost strategii electorale de o parte și de alta, că implicarea Rușilor a fost la nivel de seducere morală, ceea ce Occidentalii n-au făcut-o, că șmecheria cu larga Coaliție de Stînga a fost eficientă, că Regele a fost folosit drept agent electoral. Cred c-ar fi interesant un studiu obiectiv despre campania electorală, fie și pentru că acesta ar lua în serios programele politice ale competitorilor, inclusiv cel al BPD.

2. Am motive să fiu invidios pe George Călinescu! Nu, nu pentru Istoria literaturii române, despre care un clișeu prost rumegat spune că-i monumentală, nici pentru romanele sale, nici pentru publicistica sa. Sînt invidios pentru felul în care a construit și condus ziarul Națiunea, apărut între 1946 – 1949. Națiunea, oficios al unui palid trecător PNP, ar fi trebuit să fie ceea ce este de regulă un oficios: Cutia poștală în care liderii partidului scuipă texte pe post de mesaje.

Ei uite, George Călinescu a făcut din ziar o publicație cum rar am întîlnit în peisaj românesc. Citind colecția din ultimele două luni ale lui 1946, pentru a vedea cum face piruiete de cultură generală George Călinescu în notele sale de călătorie din URSS, cu greu m-am stăpînit să nu citesc toate numerele ca pe o carte de proză. Și mai greu  a fost  să nu cer toate colecțiile pe ani, pentru un festival al lecturii dintr-o gazetă. Am scanat și am dat la bătut ca exemplu de gazetărie autentică, vecină cu literatura bună, un reportaj despre Parlamentul României înaintea primei sesiuni după un deceniu de șomaj parlamentar. Dincolo de arhitectura titlurilor și subtitlurilor, surprinde geniul lui Călinescu de a face literatură dintr-o comandă politică. Trebuia să consemneze deschiderea unui Parlament dominat de Coaliția condusă de comuniști. Un altul ar fi publicat un material de pîslă bătută în cuie. Călinescu folosește pretextul comenzii sociale pentru a publica un reportaj pitoresc dedicat Parlamentului în amănuntele sale interesante și chiar seducătoare. Ca arhitect de publicații, arhitectul George Călinescu mă face invidios. De ce n-avem o Istorie a presei la fel de tare ca și Istoria lui Călinescu pentru literatură?!