Ion Cristoiu: Despre cum se educau prin scris bețivii noștri de pe vremuri

1. Trecînd azi la Bibliotecă pe lîngă o masă de pe dreapta, cum te duci spre ușă, zăresc pe masa de lucru a unei cunoscute de-a mea (o iscusită cercetătoare a cinematografiei, lucrătoare pe vremuri la montaj la Buftea) o colecție deschisă la prima pagină. Se numește Poporul Român, a apărut la Arad, ca Organ Poporal al Partidului Național Român, Proprietar dr. Aurel Vlad. Numărul pe care doamna mă lasă să-l răsfoiesc și chiar să-l trag în poză e din 26 aprilie (9 maiu) 1913. E chiar un organ „poporal”, din cîte-mi dau seama parcurgînd titluri precum Poarta Iadului sau Alcoolul, A mîncat spălătoarea, Ce face beutura, povestioare de educare prin scris a bețivilor (care, evident, nu citesc nici măcar eticheta de pe sticlă, cîtă vreme beau din pahar), Povestea cu pădurea, de Ion Agârbiceanu, Gura satului. Are 12 pagini, dintre care 3 de publicitate, mai mult ca sigur oferită de capitalul românesc din Austro-Ungaria. Cititorii sînt neîndoielnic români, ba chiar români verzi, o dată ce văduva Ruja Secoșan din Toracul-mic (Kistarnok), precizează în Anunțul de vînzare că pune în vînzare „casa mea loc de ospătărie (cîrciumă) din comuna Toracul-mic, în colțul piațului” și că „Sînt preferiți români”.

Ia te uită! exclam, în 1913, românii din Austro-Ungaria puteau avea publicații proprii. Doamna nu pricepe nuanța. Crezînd că mă uimesc de întoarcerea ei la presa de provincie dinaintea Primului Război Mondial, se tot scuză.

2. Cele mai frumoase pagini din Sfântul Augustin. Ce înseamnă a iubi pe Dumnezeu:

„Ce iubesc eu când te iubesc? Nu-i frumuseţea unui corp, nici graţia efemeră, nici candoarea acestei lumini pe care o văd şi care este atât de iubită ochilor mei, nu-s deloc dulcile melodii de cantilene şi cântecele de tot felul, nici suavul parfum al florilor, al parfumurilor şi al aromatelor, nici mana, nici mierea, nici braţele făcute pentru îmbrăţişarea cărnii. Nu, nu asta iubesc eu când îmi iubesc Dumnezeul, şi, în acelaşi timp, iubesc o lumină, un cântec, un parfum, o hrană şi nu ştiu ce îmbrăţişări, când îmi iubesc Dumnezeul: lumină, parfum, cântec, hrană, îmbrăţişări ale omului lăuntric care sunt eu, în care străluceşte, pentru sufletul meu, o lumină ce trece peste spaţii, în care răsună o muzică nebiruită de timp, în care exală un parfum pe care sufletul nu-l poate risipi, în care se savurează un aliment pe care lăcomia nu-l micşorează, în care se scaldă legături nedestrămate de saţietate. Iată ce iubesc eu, când îmi iubesc Dumnezeul.”

3. Am rămas dator de duminică dimineața cu notațiile desprinse din cărțile citite, ca de obicei, în această zi, cînd din motive obscure îmi piere cheful de scris. Cu picioarele puse pe masă, în stil americănesc din filmele văzute de români pe DVD, iau mai întîi volumul de publicistică argheziană, reproducînd texte din anii imediat postbelici. Pe multe dintre ele le-am citit pe vremuri, la BAR, sala 3, specială, unde era închisă colecția Adevărului din anii 1946-1947, ziar în care Arghezi iscălea o tabletă zilnică. Pe parcursul lucrului la Istoria proletcultismului, le-am citit. Numai că am făcut-o din perspectiva descoperirii rîndurilor care au născut și adîncit divorțul dintre poet și comuniști. Acum însă, le citesc din perspectiva adevărată, cea de cititor pur și simplu, de cititor care a apucat să trăiască prăbușirea comunismului. Din tableta Tina Barbu, apărută în Adevărul din 1 martie 1947, rețin această formulare de o enormă plasticitate:

„Ce-o fi fost ce n-o fi fost în politică Morțun, nu-i treaba semnelor mele de întrebare.”

Mergînd mai departe cu lectura dau peste tableta O problemă a timpului, tipărită de Arghezi în numărul din 5 martie 1947. Autorul scoate textul din Statutul Asociației rebusiștilor, mai precis din scopul declarat De a propaga rebusismul. Și deodată îmi amintesc că rîndurile transcrise de Arghezi m-au amuzat la vremea lecturii anterioare a tabletelor din Adevărul și, dacă nu mă înșel, chiar am trecut rîndurile din Statut și polemica noului președinte al Asociației rebusiștilor cu presa din București care pune la îndoială nivelul cultural al celor care se preocupă de rebusism. Notasem faptul ca unul menit a deveni izvorul uneia din prozele mele satirice. Corectura cititorului, tableta iscălită de Arghezi în Adevărul din 6 martie 1947, aduce în prim plan una dintre obsesiile de o viață ale publicistului de renume:

„De la masa de lucru a redactorului pînă la pupitrul culegătorului de litere de plumb se interpun tot felul de agenți, susceptibili să devieze corecta linie a gîndului și a frazei.”

Publicistul trece în revistă: Penița, dactilografa, zețarul.
Toți aceștia contribuie la apariția unui text cu greșeli de tipar și de gramatică în stare să sucească sensurile propuse de autor. E curios că Arghezi nu se referă la principalul agent cu care s-a ciocnit el de a lungul destinului său de publicistic:
Cenzura.