Ion Cristoiu: Oamenii politici pe care i-am cunoscut şi pe care-i cunosc n-au sentimentul acestei roţi uriaşe a destinului

Jurnalistul Ion Cristoiu explică faptul că în curând va lansa o serie de cărţi care vor ilustra întreaga lui activitate postdecembrisă. Redam, integral, postarea publicată de jurnalistul Ion Cristoiu pe propiul blog:

Seria de cărți care vor reuni comentariile mele zilnice din cei treizeci de ani de activitate postdecembristă are nevoie de o prefață. Lucrând la ea – nu fără spaima că s-ar putea să n-o mai termin niciodată, cum s-a întâmplat cu multe alte proiecte de ale subsemnatului – mi-am dat seama că există, de a lungul trudei mele de Istoric al clipei câteva convingeri tari, din perspectiva cărora am radiografiat mii de fapte și evenimente căror le-am fost martor. Pe una dintre aceste convingeri am regăsit-o expusă pe larg și cel mai bine în interviul de o carte acordat Ceciliei Caragea pentru editura Dacia în 2001. E vorba de adevărul că politicianul român n-are sentimentul neliniștitor al roții care e destinul. Suișul și coborâşul care definesc destinul omului politic din totdeauna a făcut să mă preocupe și ca eseist ceea ce am numit Căderea. Am scris despre drama Căderii lui Alexandru Ioan Cuza (nici un român dintre cei care beneficiaseră de reformele Domnitorului n-a ieșit în stradă să protesteze când s-a aflat de abdicare), a lui Carol al II-lea (fostul atotputernic a trecut din Spania în Portugalia vârât sub banchetă mașinii pe care ședea cu fundul un vameș), a Mareșalului Antonescu (închis în camera de timbre a lui Carol al II-lea și luat pe sus de comuniști, cei pe care-i hăituise), a Mariei Antonescu (i s-a tăiat lumină la vila din Băneasa imediat după ce Mareșalul a fost arestat), a lui Nicolae Ceaușescu (obligat să apeleze la Ia-mă, nene! pe un drum de provincie și să fie perchiziționat de milițianul Paisie). Am scris socotind că vreun atotputernic al zilei va citi despre avatarurile Căderii altora, mult mai tari și mai mari decât el, și va evita să i se umfle capul după parvenirea în funcție. A fost zadarnic. Cum scria Arghezi în tableta Pildă nu folosește din Adevărul, 29 octombrie 1947:

Stirile PROTV

Românul care și-a ucis iubita în mașină a atras-o într-o capcană. „Ea l-a crezut, a luat fetița, dar s-a terminat tragic”

RomaniaTV

Cine sunt copiii lui Mircea Diaconu. Niciunul nu i-a călcat pe urme în actorie

„E o vorbă adevărată, că nimeni nu învață nimic din trecut.” Fiind vorba de o credință de viziune a mea asupra lumii redau aici rândurile despre Principiul Roții așa cum au apărut într-o carte în urmă cu două decenii.

„Revenind la concluziile la care am ajuns, aş vrea să vă spun că oamenii politici postdecembrişti confirmă o teză a lui Arghezi despre care eu am mai scris în volumul «Un pesimist la sfârşit de mileniu». În articolele sale din «Vremea», din perioada războiului, şi din «Adevărul», din perioada 1946-1947, Arghezi vorbea despre insul care devine guvern. În aceeaşi ordine de idei, eu aş vorbi despre principiul roţii. Oamenii politici pe care i-am cunoscut şi pe care-i cunosc n-au sentimentul acestei roţi uriaşe a destinului. Ori nu l-au citit pe Shakespeare, ori nu l-au înţeles. Ori n-au citit «Richard al III-lea», ori n-au înţeles nimic din finalul în care Richard şi-ar da regatul pentru un cal. Asta mi-a plăcut la Arghezi! (De fapt, pentru mine cărţile sunt o experienţă de viaţă, reţin şi asimilez ideile care se încadrează în viziunea mea asupra lumii.) Dar nu numai politicienii de care vorbea el, nici numai politicienii de care vorbea el, nici numai politicienii postdecembrişti, ci oamenii politici români în general nu au conştiinţa acestei roţi care astăzi te face prim-ministru sau preşedinte, iar mâine te aruncă în opoziţie sau te transformă într-un nimic. Astăzi poţi să fii înconjurat de bodyguarzi, de secretare, de linguşitori, iar mâine poţi să fii un om simplu. Toţi fac această greşeală! Nici unul nu are conştiinţa acestui principiu al roţii! I-am văzut pe unii care în raport cu mine erau nişte oameni normali, chiar umili, când erau la strâmtoare, dar care atunci când au ajuns şefi…

… s-au lăsat furaţi de val. Se şi spune: dă-i unui om puterea şi-atunci îi vezi adevărata calitate!

Cred că nici unul n-a înţeles nimic din experienţa lui Ceauşescu, care pe mine m-a cutremurat. Ştiind ce a însemnat familia Ceauşescu şi văzându-i apoi pe cei doi murind ca nişte câini, executaţi la Târgovişte, am fost marcat, deşi ştiam din istorie mărirea şi decăderea lui Carol al II-lea, gloria şi apoi executarea mareşalului Antonescu. Nu ştiu de ce se schimbă oamenii atunci când ajung în posturi importante. Iar atunci când cad uită că a fost o vreme în care erau inaccesibili. Întâlnesc mulţi oameni care i-au cunoscut şi i-au ajutat pe puternicii zilei şi care îmi spun că nu-i prea mai găsesc la telefon, că sunt tot timpul în şedinţe. Iar eu surâd, deoarece cunosc foarte bine trucurile secretarelor. Cred că această lipsă de conştiinţă este una din cauzele dezastrului românesc din ultimii zece ani şi probabil din această cauză România nu va ajunge ceea ce ar trebui să fie, o ţară europeană.

Cred că un adevărat om politic, scriitor sau jurnalist nu ar trebui să fie influenţat de poziţia socială pe care o are. El ar trebui să fie acelaşi, indiferent dacă este prim-ministru, dacă este pensionar sau merge la bibliotecă. Forţa sa ar trebui să stea în interior. Or, aceşti oameni nu au o forţă interioară a lor. Sunt ca acele femei urâte care simt neapărat nevoia să se fardeze şi să se încarce cu cât mai multe accesorii. Aceşti oameni, neavând o forţă a lor, tind să se înconjoare de tot felul de accesorii ale puterii. De aici obsesia pentru imagine. În ultimii zece ani am văzut oameni obsedaţi de ceea ce se scrie despre ei în ziarele astea trecătoare sau de cum sunt prezentaţi la televizor, fără să fie interesaţi de ceea ce va scrie istoria despre ei. Este o mare greşeală. Am încercat să le spun că uneori nu are importanţă ce scrie presa vremii. Ştiu ce diferenţă e între ce se scria prin ziarele din perioada interbelică şi ceea ce a păstrat istoria. Problema acestor oameni e că nu au conştiinţa istoricităţii.

În plus, doar cei slabi simt nevoia să atace în permanenţă. Dacă ar avea forţa interioară de care vorbeaţi ar fi mai calmi, mai liniştiţi, n-ar mai simţi nevoia să atace tot timpul…

… şi n-ar mai fi atât de preocupaţi de imaginea lor! Sunt uluit cum mulţi politicieni au luat anumite măsuri gândindu-se ce se va scrie despre ei a doua zi în nu ştiu ce gazetă. E o prostie să te gândeşti la asta! Din câte ştiu eu, adevăraţii făuritori de istorie n-au ţinut cont de ceea ce s-a spus sau s-a scris despre ei. Dacă crezi în ceva şi dacă vrei să faci ceva, faci! S-ar putea să nu fii înţeles de contemporanii tăi, ca jurnaliştii – indiferent de talia lor – să te critice. Important e să mergi înainte. E culmea ca tocmai eu să le spun acestor oameni să nu ţină cont de presă! Trebuie să mai ţii cont de presă, dar experienţa regimului Constantinescu ne-a arătat că poţi să ai toate posturile de televiziune şi toate ziarele de partea ta, dar până la urmă oamenii citesc preţul morcovilor la piaţă, nu cine ştie ce articol. Presa contează în măsura în care înfăţişează semnale vitale dinspre realitate.”