Ion Cristoiu: Să te ferească Dumnezeu să ajungi, ca țară mică, la mîna Marilor Puteri!

Finalul cărții, dedicat lui Roosevelt, se vrea o demonstrație a naivității președintelui american, responsabile de imensele cîștiguri ale lui Stalin. Arthur Conte se înscrie astfel între acei istorici pentru care Yalta, Postdam, momentele de împărțire și reîmpărțire a lumii, au fost niște confruntări între oameni. Stalin, Churchill, Roosevelt, la Yalta, și Stalin Attlee, Truman, la Postdam, au stat față în față, la aceeași masă, nu numai ca șefi de state, dar și ca oameni. Întreaga carte de altfel pare axată pe această idee. Sînt descrise cu lux de amănunte camerele destinate celor trei oameni politici, banchetele, prînzurile, glumele, micile incidente amuzante, naivitățile și neamurile. La un moment dat, textul are savoare, dată de surprinderea unor copilăreli la niște oameni de două ori mari: ca vîrstă și ca putere. În finalul conferinței, de exemplu, cei trei își fac unul altuia cadouri ca niște cunoscuți la sfîrșitul unui botez. Stalin, în calitate de gazdă, pune la bătaie, aduse de la Baku, șaisprezece tone de caviar. Nu încape vorbă că la Yalta, ca și la alte mari împărțiri din Istoria, mai mult sau mai puțin depărtată, a omenirii, a contat și factorul personal. A contat, de exemplu, avantajul dat lui Stalin de peste cei douăzeci de ani de luptă pentru putere în interiorul unui aparat birocratic. Experiența lui Churchill și a lui Roosevelt era mult asemănătoare celei a lui Troțski:
Experiența marilor reuniuni publice, a discursurilor en plein air, a confruntării deschise cu adversarul.

Experiența lui Stalin era mult mai adecvată acelei confruntări în trei, de la privire la privire, care a fost Yalta. El știa, din lunga lui bătălie pentru a-i elimina pe vechii bolșevici, să folosească șiretlicuri, să cîștige dintr-o simplă discuție mai mult sau mai puțin pînditoare.

Dar a vedea rezultatele Conferinței de la Yalta doar din această perspectivă pur psihologică înseamnă a uita ceea ce erau de fapt protagoniștii: mari oameni politici. Și, dacă le judecăm toate mișcările din această perspectivă, vom sesiza imediat, și nu fără uimire, că la Yalta, contrar primei impresii, n-a pierdut nimeni. Pentru că la Yalta fiecare dintre cei trei și-a urmat cu încăpățînare un scop; și acest scop a fost atins, în finalul lucrărilor, de fiecare. Arthur Conte crede, de exemplu, că Roosevelt a fost tras pe sfoară acceptînd o Manciurie dată rușilor în schimbul promisiunii lui Stalin de a declara război japonezilor. Dar a fost Roosevelt înșelat? A susține asta înseamnă a nu lua în considerare interesele americane ale momentului, magistral apărate și promovate de către Roosevelt. Pentru americani singurul lucru important la ora respectivă era lichidarea Japoniei. Orice zi în plus de război însemna moartea unui număr de americani. Un sacrificiu de care continentul de peste Ocean, nedumerit la sforțările europenești, îl considera absolut inutil. Și așa americanii considerau că muriseră prea mulți în acest război la care ei participaseră fără să știe prea bine de ce. În fața unui asemenea interes vital, ce mai conta o Manciurie, care și așa era a Chinei, nu a Americii! S-ar putea replica: bine, bine, dar în acest fel Roosevelt își trăda un aliat, pe Chiang Kai-shek. A pune astfel problema înseamnă a uita că în politică la un asemenea nivel nu există bunăvoință, prietenie, rudenie. Încă Shakespeare ne-a demonstrat, cu secole în urmă, că regii și prinții care se căsăpeau între ei pentru o fîșie de pămînt erau neamuri. De cele mai multe ori frați sau părinți și copii. Și dacă în Shakespeare fiul își ucidea tatăl de dragul coroanei, nu văd de ce la Yalta, în istoria de azi, Roosevelt nu și-ar fi abandonat un aliat pentru interesele vitale ale Americii. Yalta nu e – cum crede Arthur Conte – dovada slăbiciunilor omenești ale marilor oameni politici. Ea e dovada slăbiciunilor date oamenilor de politică. La Yalta n-au pierdut nici Stalin, nici Churchill, nici Roosevelt. Au pierdut cei ce n-aveau suficiente divizii pentru ca marii oameni politici de acolo să țină cont de ei. Exemplul polonez e cum nu se poate mai elocvent. Pentru Polonia se declanșase războiul mondial. Dar și această declanșare nu trebuie văzută în termenii întîmplărilor de pe ulița noastră. Adică a unei bruște resuscitări a sentimentului de prietenie nutrit de englezi față de bieții polonezi. Intrarea Angliei în război e un gest determinant de conștiința intereselor ei. Cîtă vreme a crezut că poate negocia cu monstrul fără a-și pune în pericol interesele perfidul Albion a făcut-o. Acum însă, spre sfîrșitul războiului, altele erau interesele Marii Britanii. Și de dragul acestor interese Churchill n-a ezitat o clipă în a-i sacrifica pe prietenii polonezi.

Ce se poate învăța de aici?
O zicală românească spune, la un moment dat, cu amar:
Să te ferească Dumnezeu s-ajungi la mîna altuia! O zicală cum nu se poate mai nimerită pentru o țară mică într-o lume precum cea de azi. Să te ferească Dumnezeu să ajungi, ca țară mică, la mîna Marilor Puteri! Nici adevărul, nici dreptatea, nici prietenia, nici rudenia nu-ți vor fi de folos. Te vor sacrifica pentru interesele lor bine știute fără să clipească.

N.B. Transcriind acest eseu de acum aproape cincizeci de ani, n-am putut să nu mă gîndesc la abandonarea afganilor de americani în mîinile talibanilor. Cînd interesele le-au cerut americanilor să plece, au ținut ei cont de uriașele suferințe pe care le vor provoca celor timp de 20 de ani declarați amici?