Ion Cristoiu: Un american specialist în strategie ne spune de ce a fost luată cu asalt, în decembrie 1989, tocmai clădirea CC al PCR

În 1968, se tipărea la Harvard University Press, Cambridge, cartea Coup dʼÉtat. A Practical Handbook. Într-o traducere mai liberă, am putea-o intitula: Lovitura de stat – ghid practic. Autorul e un american specialist în strategie, pe numele lui Edward N. Luttwak, născut în 1942 la Arad. Despre loviturile de stat existau, la ora tipăririi americanului, două lucrări celebre: Considerații politice asupra loviturii de stat, publicată de Gabriel Naudé la finele secolului al XVII-lea, și Tehnica loviturii de stat, semnată de Curzio Malaparte în 1931. Dincolo de noile considerații, rod al acumulărilor dintre 1931 și 1938, cartea lui Edward N. Luttwak vine cu o idee năstrușnică: un manual despre cum se dă o lovitură de stat. Autorul își asumă ipostaza de Doctor Honoris Causa în cum se răstoarnă un guvern prin forță. Iată-l la tablă, explicînd militarilor din sală (generali, colonei, locotenenți chiar, depinde de nivelul de dezvoltare al țării) cum se prepară o lovitură de stat! Elevii sînt militari. Autorul crede că trebuie ținut cont de nivelul lor de inteligență. Drept urmare, manualul apelează și la scheme, desenate cît mai simplu, pentru ca penițele celor din bănci să nu se poticnească și să se strîmbe. Cronologia executării practice a loviturii de stat e transcrisă sub forma unui tabel.

Volumul lui Edward N. Luttwak a apărut în 1968. Cu două decenii înaintea răsturnării lui Ceaușescu. A fost o lovitură de stat, cum susțin unii? Și dacă da, autorii l-au citit pe Edward N. Luttwak? La prima întrebare aș răspunde: Da. Pentru a doua, mi-aș îngădui o anume șovăială. Nu cred, totuși, că autorii s-au inspirat din vreo carte ascunsă într-o bibliotecă. Sînt convins c-au acționat din instinct. Cu toate acestea, cîteva din întîmplările momentului românesc din decembrie 1989 par a fi inspirate din manualul americanului.

Autorul sesizează astfel că o lovitură de stat e mult înlesnită de existența unei mașinării birocratice perfecte. Cu cît sistemul e mai rigid în piramidalitatea sa, cu atît e mai ușoară lovitura de stat. Țările democratice se definesc printr-o anume dispersie a puterii. Sistemul e alcătuit din părți care acționează separat. Ca să cucerești puterea, trebuie să iei la rînd fiecare nod al complicatei țesături. Sistemele totalitare sînt mult mai simple. Ajunge să pui mîna pe manetele închise în centrul de comandă, pentru ca, automat, să ia la dispoziție întreaga mașinărie a țării. Cu un uriaș huruit, fără a tresări măcar, sistemul de roți dințate, preluat de mîinile tale, funcționează mai departe. Puțin îi pasă că undeva, sus, s-a schimbat degetul de pe buton. Armata birocratică își vede de treburile sale. Cu aceeași osîrdie cu care huruia pentru stăpînii anteriori:

„În rotițele delicate și vitale ale organizării interioare a statului – forțele armate, poliția și serviciile de securitate – toate aceste reglementări sînt stabilite după principii mult mai stricte și aplicate cu o disciplină mult mai severă. Rezultă de aici că ansamblul serviciilor de stat constituie într-o anumită măsură o veritabilă mașină care, în mod normal, se va comporta după reguli aproape automatice, și, în consecință, ușor de prevăzut.

O lovitură de stat se va efectua, deci, profitînd de acest comportament aproape mecanic, în două faze: în timpul opearției, deoarece lovitura de stat utilizează rotițele administrației de stat pentru a prelua principalele leviere de comandă, și după operație, pentru că valoarea acestor leviere ține în mod precis de faptul că statul este în realitate o mașină”.

Să ne întoarcem la România lui decembrie 1989. Ce vom constata? O mașinărie birocratică, tipică sistemului totalitar, ușor de luat din mîinile unora și trecut în mîinile altora. S-a bătut monedă pe teza Revoluției. Dacă ne gîndim însă bine, evenimentele decisive s-au petrecut la București. Restul țării s-a mulțumit să urmărească la televizor așa-zisa revoltă spontană.

Capitolul „Pregătirea loviturii de stat” are un paragraf special dedicat „Edificiilor publice” pe care trebuie să le ocupe noua putere. Sînt menționate mai întîi, clădirile cheie pentru controlul mașinăriei birocratice. Surprinzător însă, printre clădirile vizitate se numără și cele în care nu se află nici o manetă. E vorba de edificiile simbol, cele ce trec în ochii populației ca întruchipînd Puterea. Ceva în genul Palatului de Iarnă din Petrograd, în care a tras, pe cît de simbolic, pe atît de inutil, legendarul crucișător Aurora. Sau Bastilia, luată cu asalt de dragul unui spectacol hollywoodian:

„Există totuși în țările vizate anumite edificii simbolice care pot juca un mare rol în faza de tranziție atît de crucială a loviturii noastre de stat: sînt cele a căror posedare de către o tabără sau alta va fi considerată ca un semnal pentru masele populare și pentru grosul birocrației, în perioada confuză cînd nu se știe cine este la putere. Devenind stăpîni acestor simboluri, ne vom asigura concursul nehotărîților. Pentru aceasta, oricît de inutile ar părea din punct de vedere material, aceste edificii trebuie neapărat cucerite datorită marii lor valori simbolice.

Astfel, în timpul loviturii de stat, care în 1966, a provocat în Ghana căderea regimului lui NʼKrumah, conjurații, foarte eficaci și dotați cu simț practic, au judecat necesar să ia cu asalt rezidența prezidențială – palatul Etendard – deși în el nu se aflau nici NʼKrumah în persoană, nici material tehnic important. Ei au înțeles că posedarea acestui simbol, deși vid prin excelență, era esențial pentru a asigura susținerea maselor ppulare din Accra, căci acestea asociau strîns puterea politică cu acest edificiu în care președintele o exersase pînă atunci. Din fericire, prin natura acestor simboluri, nu există decît una sau două clădiri de acest gen a căror preluare este pentru noi de o obligativitate imperativă”.

Ce s-a întîmplat în România lui decembrie 1989? Au fost luate cu asalt nu atît edificiile puterii efective, cît mai ales edificiile puterii simbolice: sediile Comitetului Central și cele ale Comitetelor județene de partid. În multe dintre ele mulțimea n-a găsit decît pixuri, mape de birou goale, fișete pustii. Și cu toate acestea, cucerirea lor a jucat un rol esențial în realizarea loviturii. Populația a fost convinsă că vechea putere a fost răsturnată. Nu de alta, dar clădirile sale simbol erau acum în mîinile altora.