Israel – gaz peste foc

Mă așteptam, la fel cum toată lumea se aștepta, ca în urma tratativelor, teroriștii Hamas să-i pună în libertate pe ostaticii israelieni, iar Israelul, la schimb, să elibereze un anumit număr de prizonieri. După care să se încheie pace în Gaza. Iluziile au fost deșarte. Forțele care se opun unui acord în Orientul Apropiat s-au dovedit a fi mai puternice. Scânteia care s-ar putea stinge se poate transforma dintr-o secundă în alta în vâlvătaie.

Nu o spun doar eu. O spun, în primul și-n primul rând, cei mai importanți analiști din lume, atunci când se pronunță asupra situației din Israel. Și o spun de altfel și cei mai importanți aliați ai Israelului. O pace trainică nu se poate realiza altfel decât în condițiile puse în urmă cu aproape 80 de ani de rezoluția Organizației Națiunilor Unite. Două state pe același teritoriu, Israel și Palestina. Israel s-a conformat acestei rezoluții, iar evreii și-au edificat un stat. Din motive care încă trebuie descâlcite, palestinienii, în loc să își construiască un stat, s-au rezumat la nivel de „autoritate”. Iar Autoritatea Palestiniană a scăpat de sub control Gaza. Și astfel Gaza, căzută sub puterea absolută a organizației Hamas, a detonat o adevărată bombă pe teritoriul Israelului. Și pe măsură ce numărul victimelor din Gaza crește exponențial, forțe externe, care se erijează în porumbei ai păcii, nu fac altceva decât să toarne gaz peste foc.

Pentru o soluție de pace în Gaza trebuie în prealabil stabilit cine cu cine negociază și cine garantează o înțelegere. Poate negocia un stat cu o simplă organizație, care între altele este și clasificată drept teroristă? Drumul către răspuns trece din păcate prin mai multe capitale ale lumii. Prin Washington. Unde pentru prima dată în istorie la cea de-a patra prezență în Capitoliu al lui Netanyahu, acesta a suferit un grav afront din partea democraților. Drumul păcii trece și prin Beirut, unde Hezbollah, partid aflat la putere, este finanțat în continuare de Iran și, la rândul lui, finanțează cu bani și aprovizionează cu armament organizația Hamas. Prin Qatar, unde până zilele trecute s-a aflat reședința liderului Hamas. Prin Istanbul, unde același lider Hamas a fost până zilele trecute primit cu deferență și tratat ca un aliat de către Recep Erdogan. Și desigur, prin Iran, unde același lider Hamas a fost, până ieri alaltăieri, oaspete de onoare. În discuțiile despre o eventuală soluționare a situației din ce în ce mai tensionată din Orientul Apropiat, mai intervin frecvent statele arabe, Marea Britanie, Franța, Uniunea Europeană și, desigur, Moscova și Beijingul. Litigiul, așadar, în loc să se soluționeze pur și simplu ca un litigiu local, se universalizează.

Și astfel s-a ajuns într-o situație aproape fără ieșire, în care ne aflăm astăzi. Israelul a utilizat două rachete și a pulverizat o clădire din Beirut, lichidându-l pe cel care a conceput în numele Hamas operațiunea de asasinare a unor israelieni, operațiune de la care a pornit conflictul, precum și luarea de ostatici. Câteva ore mai târziu, serviciul secret israelian l-a localizat și l-a lichidat în Iran, unde se afla în calitate de oaspete de onoare, pe șeful Hamas. Turcia a sărit ca arsă, Recep Erdogan afirmând nici mai mult nici mai puțin că intențioează să atace cu forțele sale armate statul Israel. Iar guvernul Israelian, răspunzând într-o manieră la fel de exagerată, solicită în mod oficial statelor NATO excluderea din organizație a Turciei. Un fapt cu totul și cu totul imposibil de realizat în condițiile în care Turcia ocupă o poziție geostrategică cheie în angrenajul NATO.

Așadar, situația în loc să se simplifice, se complică. Dacă nu care cumva, înainte de a se ajunge totuși la o înțelegere, situația se tensionează, așa cum s-a mai întâmplat deseori în istorie, prin arătarea mușchilor de către cei mai importanți protagoniști.