Jurnalistiul Ion Cristoiu: „Elenei Ceaușescu i se săruta mîna în Comitetul Politic Executiv”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Felurile satirei. Citind de-a lungul vieții multe cărți de satiră descopăr două feluri de a fi ale satirei. Satira creatoare, în urma căreia se nasc personaje hilare, iar cînd creatorul atinge geniul, ca la Gogol, de pildă, universul comic. Este forma superioară a satirei, eşuînd, totuşi, ca orice satiră, în simplificarea omului, unilateralizînd fatal acolo unde se găsește complexul și contradictoriul.
Pentru acest gen de satiră socialul e materia preferată, minereul căutat.

Celălalt mod al satirei, preferat de englezi, rămîne satira-comentariu. Fapte banale, întîlnite în mod obișnuit, capătă o tentă hilară prin comentariul autorului, a cărei privire e specializată în depistarea aspectelor comice ale vieții. Rar, însă, modalitatea dintîi se înfăţişează singură. Satira a rămas şi rămîne sclava comentariului, mult apropiată monologului interior. N-am întîlnit satiră obiectivă la modul absolut, în care scriitorul să dispară în spatele universului creat. Întotdeauna, chiar şi la Cehov, la Gogol, cei mai mari creatori de univers comic, se resimte puternic personalitatea autorului. Explicaţia ar da-o supunerea genului satiric faţă de inteligenţă sau, poate, ceea ce aş numi absolutizarea unghiului de vedere. Deosebită de alte genuri, satira urmează tiraniei unui unghi de vedere. În realitate, nu există comicul în stare pură. El ia naștere doar din contactul inteligenței autorului satiric cu fapte neutre. Din acest punct de vedere cei mai mari satirici ar fi extratereștrii, pentru că ei s-a amuza copios observînd că pămîntenii își lipesc buzele reciproc.

*

Amănunte senzaționale. Din Stenograma audierii de Comisia Senatorială a lui Marian Rusu, garda de corp a Elenei Ceaușescu, 30 mai 1995, aflăm amănunte nu doar despre personalitatea Elenei Ceaușescu, dar și despre procedurile Serviciului de protecție a demnitarilor pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Asemenea Violetei Năstăsescu, Marian Rusu depune mărturie și despre personalitatea Elenei Ceaușescu.

În ce privește relația cu aghiotanții, Marian Rusu dezvăluie:

„Dl Gabrielescu: Comportarea era amicală, brutală? Cu dvs cum erau?
Dl. Rusu: Nu era o regulă generală, azi putea să fie frumos, iar a doua zi altfel, în 4 ani jumate, aproape 5 la Elena Ceaușescu au fost și momente cînd am fost tratat la modul acesta: «ești tîmpit», «prost» dar și «foarte bine», «așa trebuie». Nu spunea în față tîmpit, dar s-a exprimat față de șofer: «ăsta e un tîmpit».”

Din seria amănuntelor pitorești merită reținută chestiunea dacă Elenei Ceaușescu i se săruta sau nu mîna:

„Dl. Rusu: Elenei Ceaușescu se obișnuia să i se sărute mîna în Comitetul Politic Executiv. Dacă se ia din arhivă orice film, dacă mai există și nu s-au vîndut se vede că la plecări și la sosiri la Aeroportul Otopeni, cînd Comitetul Politic conducea, toți bărbații îi sărutau mîna Elenei Ceaușescu, în afară de Ilie Verdeț, pe care nu l-am văzut niciodată sărutîndu-i mîna El. Ceaușescu”.

Date mai puțin cunoscute sînt cele despre popasurile Elenei Ceaușescu la Olănești la băi:

„Dl. Răboacă: Ne-ați spus că ați fost deseori la Olănești, ce făcea doamna acolo?

Dl. Rusu: La Olănești făcea mai mult plimbări pe jos și tratament: masaj, fizioterapie și avea o bază mică proprie chiar în cadrul vilei, la subsol unde veneau înainte asistentele de la Complexul 1 Mai. Mergea pe jos 15, 20 minute în cursul zilei.

Dl. Gabrielescu: Cine o însoțea?

Dl Rusu: La Olănești nu venea nimeni, odată am văzut-o pe Poliana Cristescu. Mai venea primul secretar de la județ, pe care nu o înghițea că era o femeie. În schimb avea foarte multe discuții cu cel de la gospodăria de partid, că voia să construiască acolo, în altă parte ceva”.