Rusia-Ucraina în șpagat sângeros și prelungit

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Războiul din Ucraina a intrat într-o fază în care victoria a devenit pentru ambele tabere un cuvânt tot mai greu de rostit, iar pacea – un cuvânt încă și mai greu de definit. După ani de lupte, sute de mii de morți și răniți, orașe distruse, milioane de oameni izgoniți din propriile case și resurse economice arse într-un ritm amețitor, frontul se mișcă atât de puțin încât harta începe să semene cu un verdict: nici Rusia nu poate îngenunchea Ucraina, nici Ucraina nu poate alunga Rusia din teritoriile ocupate. Este un șpagat sângeros, în care fiecare kilometru de pământ este plătit cu vieți omenești, iar fiecare zi de război îngustează spațiul pentru o soluție politică. Și există aici o comparație istorică ce ar trebui să ne dea de gândit. Primul Război Mondial a durat puțin peste patru ani, din iulie 1914 până în noiembrie 1918. Al Doilea Război Mondial a durat șase ani, din septembrie 1939 până în septembrie 1945. Războiul ruso-ucrainean, în forma sa de invazie pe scară largă, a trecut deja de patru ani și jumătate și se apropie, ca durată, de Primul Război Mondial. Numai că există o diferență fundamentală: cele două conflagrații mondiale s-au încheiat prin capitularea sau înfrângerea clară a unor mari puteri. În Ucraina nu avem încă nici măcar perspectiva unei asemenea deznodământuri. Avem, în schimb, o uzură lentă, aproape industrializată, în care două state își consumă resursele și generațiile fără ca linia frontului să se rupă decisiv.

Rusia are avantajul teribil al masei. Are mai mulți oameni, o industrie militară capabilă să producă enorm, resurse energetice și financiare considerabile și o capacitate de a transforma războiul într-o competiție de uzură. Dar tocmai aici se află și paradoxul Kremlinului: după mai bine de patru ani și jumătate de război, cu pierderi uriașe, Rusia nu a obținut ceea ce își propusese în 2022. Ucraina nu s-a prăbușit, regimul de la Kiev nu a fost înlăturat, iar statul ucrainean continuă să existe și să lupte. Rusia controlează aproximativ o cincime din teritoriul Ucrainei, dar cuceririle recente se măsoară în kilometri pătrați, nu în victorii strategice. Prețul plătit pentru înaintare a devenit enorm. Este greu să numești aceasta o victorie atunci când fiecare ofensivă consumă oameni, tehnică și timp într-un ritm disproporționat față de terenul câștigat. Moscova afirmă în continuare că avansează și că va obține victoria, însă chiar declarațiile Kremlinului despre necesitatea unor noi negocieri arată că victoria militară decisivă nu este la îndemână.

Ucraina, la rândul ei, trăiește tragedia unei rezistențe care nu mai poate fi confundată cu un basm eroic. Curajul soldatului ucrainean este real, dar nu poate înlocui demografia, industria și rezervele umane. O țară mult mai mică decât Rusia nu poate purta la infinit un război de uzură cu un adversar care dispune de o bază umană și economică net superioară. Kievul a compensat această disproporție prin tehnologie, drone, inteligență militară și sprijin occidental și a reușit ceva remarcabil: să ducă războiul în adâncul teritoriului rus și să lovească infrastructura energetică și militară a adversarului. Dar nici cele mai spectaculoase lovituri cu drone nu schimbă realitatea fundamentală: Ucraina nu are astăzi forța militară necesară pentru a recupera rapid toate teritoriile ocupate. În același timp, costul pentru Ucraina devine tot mai greu de suportat: numai în 2026, autoritățile ucrainene estimează că atacurile aeriene au produs aproape 10 miliarde de dolari în distrugeri de infrastructură și active fixe, în timp ce cheltuielile militare au depășit veniturile interne și împrumuturile disponibile.

Iar comparația cu cele două războaie mondiale devine cu adevărat neliniștitoare dacă privim nu doar calendarul, ci natura războiului. Primul Război Mondial a intrat în istorie drept marele război de tranșee, al artileriei, al uzurii și al ofensivei care câștiga uneori câțiva kilometri cu prețul a zeci de mii de oameni. Ucraina reproduce, într-o formă tehnologizată, aceeași logică. Tranșeele au fost înlocuite sau completate de roiuri de drone, artileria este ghidată de sateliți și senzori, iar câmpul de luptă a devenit transparent aproape până la imposibilitate. Dar mecanismul psihologic a rămas același: fiecare parte speră că încă o ofensivă, încă o generație de arme, încă o iarnă sau încă o mobilizare va rupe în cele din urmă echilibrul. Numai că, după patru ani și jumătate, această speranță seamănă tot mai mult cu dependența de un pariu pierdut.

Al Doilea Război Mondial a avut o altă logică: după fazele de acumulare și echilibru, au apărut străpungeri strategice care au schimbat rapid configurația fronturilor. Franța a căzut în câteva săptămâni în 1940, Germania a fost împinsă înapoi după 1943, iar în 1944-1945 fronturile s-au prăbușit. În Ucraina, deocamdată, nu vedem nimic comparabil. Rusia nu a produs o străpungere care să ducă la colapsul armatei ucrainene, iar Ucraina nu a produs o contraofensivă care să recucerească masiv teritoriile ocupate. Frontul a devenit un elastic care se întinde și se contractă, dar nu se rupe. Iar când un război durează atât de mult fără ca una dintre părți să poată produce ruptura decisivă, apare cel mai periculos scenariu: războiul perpetuu.

De aceea negocierile sunt atât de complicate. Moscova vrea să transforme ceea ce nu poate obține integral pe câmpul de luptă într-o concesie politică: recunoașterea, explicită sau implicită, a controlului asupra teritoriilor revendicate. Kievul știe însă că o cedare teritorială fără garanții solide de securitate ar putea însemna nu pace, ci doar o pauză. Rusia insistă asupra teritoriilor din Donbas pe care încă nu le controlează integral, iar Ucraina refuză să le abandoneze. Acesta este nodul gordian al negocierilor.

Occidentul are și el partea sa de responsabilitate în acest impas. A oferit Ucrainei suficient pentru a rezista, dar nu întotdeauna suficient și suficient de repede pentru a-i permite să câștige decisiv. Europa s-a trezit, după ani de ezitări, în fața unei realități brutale: securitatea nu se poate cumpăra doar prin declarații, sancțiuni și conferințe. În același timp, Washingtonul încearcă să găsească ieșirea diplomatică dintr-un război pe care nimeni nu-l mai poate ignora, dar nici nimeni nu știe cum să-l închidă fără ca una dintre părți să considere că a fost înșelată. Faptul că, după mai bine de patru ani și jumătate de război, Washingtonul încearcă din nou să aducă Moscova și Kievul la masa negocierilor, în timp ce pe teren loviturile se intensifică, spune totul despre paradoxul momentului.

Poate că aceasta este adevărata definiție a momentului: Rusia și Ucraina nu sunt încă pregătite pentru pace, dar nici nu mai pot spera realist la victoria totală pe care și-au imaginat-o. Sunt prinse într-un șpagat sângeros și prelungit, fiecare cu un picior în ambiție și celălalt în realitate. Dacă războiul va trece de pragul celor cinci ani fără o soluție, comparația cu marile conflagrații ale secolului XX va deveni inevitabilă nu doar prin durată, ci prin uzura produsă asupra societăților. Numai că aici există o diferență care ar trebui să ne sperie: lumea de astăzi dispune de arme nucleare, de rachete cu rază lungă de acțiune și de infrastructuri energetice și tehnologice interconectate. Un război european prelungit nu mai poate rămâne cu adevărat local. Deja atacurile au ajuns aproape de frontierele NATO, iar incidentele care afectează rutele de aprovizionare occidentale arată cât de subțire este linia dintre războiul ruso-ucrainean și securitatea întregii Europe.

În cele din urmă, pacea nu va veni atunci când una dintre părți va obține tot ceea ce dorește. Va veni atunci când ambele vor înțelege că prețul pentru ceea ce mai vor să obțină a devenit mai mare decât valoarea acelui câștig. Întrebarea nu mai este cine poate continua războiul. Evident, amândoi pot. Întrebarea este cine va fi primul care va accepta că nu mai poate câștiga suficient cât să justifice ceea ce pierde. Primul Război Mondial a avut nevoie de patru ani și patru luni pentru a ajunge la epuizare. Al Doilea, de șase ani pentru a produce capitulări și ocupații totale. Ucraina se apropie deja de durata primului și încă nu există nici măcar certitudinea că epuizarea va produce pace. Iar acesta este poate cel mai sumbru adevăr al acestui război: uneori istoria nu se repetă prin aceeași durată, ci prin aceeași incapacitate a oamenilor de a opri măcelul atunci când victoria nu mai este realistă, dar orgoliul încă o pretinde posibilă.