Jurnalistul Ion Cristoiu: „Trădarea – un specific al vieții politice românești”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Publicitate prin serial. Am văzut noul episod din serialul Comisarul Montalbano cumpărat de la Siracusa, făcut chiar în februarie 2016, deși soția, fană a personajului, nu credea că s-a mai putut relua lucrul la serial, deoarece interpretul mai are puțin și iese la pensie. Spre deosebire de cele date pe televizor, din care n-am înțeles nimic, cel văzut acum mi-a fost accesibil: Beneficiază de o subtitrare în italiană, pentru surzi.
Criticii zic despre film că-și are farmecul și în limba siciliană vorbită de personaje. Subtitrarea e în italiana oficială, ca să-i spun așa.

Ce pot nota despre film?

Că, asemenea serialului Crimele din Midsummer, țintește un soi de publicitate turistică. Filmat în Sicilia barocă, pe care am vizitat-o, serialul îl plimbă pe comisar prin lumea specifică a locului. Ca și în cazul serialului britanic, cele mai multe crime izvorăsc din local:

Tradiții, trecut misterios, realități de zonă săracă. Față de vizionarea anterioară, am uriașul avantaj al locurilor știute deja. De numeroase ori am spus că oricît ai citi despre o lume înainte de a-i fi oaspete, nimic nu poate egala lecturile de după, cînd cele citite sînt confruntate cu cele văzute.

Cum au fost recrutați ultimii miniștri liberali? Nae Ionescu, în Ispașa celor treizeci de arginți, din Cuvîntul, 21 iulie 1928, vorbește de tulburările din PNL. Încercînd un răspuns, publicistul denunță politica cumpărării de către Liberali a oamenilor din alte partide. E un nărav care definește – zicem noi – viața partidelor din anii interbelici, dar și din anii postdecembriști:

„De ce? Pentru că a murit Ion Brătianu? Pentru că guvernul liberal a adunat greșeli peste greșeli și a făcut să cadă încrederea partizanilor în «capacitatea» șefilor? Se poate. Dar nu e numai asta. Pentru ca dezagregrarea aceasta să se pronunțe, era nevoie de existența unor focare de infecție. Al căror virus să fi fost neutralizat prin prestigiul fostului șef, dar care să intre în acțiune de îndată ce frîna acestui prestigiu a dispărut.

Asemenea focare de infecție există. Ele au fost introduse în trupul Partidului Liberal prin opera de prozelitism întreprinsă de conducătorii organizației pe bazele absolut morale ale coruperii. Am uitat oare cum au fost recrutați ultimii miniștri liberali? Să o amintim: prin trădare. Era de-ajuns ca un om politic mai mult sau mai puțin proeminent să-și trădeze partidul, trecînd la liberali, pentru ca ministeriatul să-i fie asigurat. Înșirăm cîțiva: dr. Lupu a părăsit pe național-țărăniști – e ministru liberal. D-l Stelian Popescu a lăsat pe d-l Maniu – e ministru liberal. D-l Argetoianu s-a despărțit de d-nii Iorga și Maniu – e ministru liberal. Dr. Dumitrescu-Brăila e ministeriabil. După cum e ministru d-l Al. Lapedatu, după cum a fot ministru d-l Ion Lapedatu.

Este deci un sistem care s-a practicat pe o scară largă în viața noastră publică și de care averescanii nu au fost nici ei străini. Dacă nu am aminti decît cazurile Goga, Lupaș, Goldiș.

Dar este un sistem nenorocit, care nu poate decît să dizolve. Desigur, vor fi între acești transfugi și oameni de treabă, care își vor fi părăsit vechii prieteni, în nădejdea că vor putea – în noile lor situații și partide – activa în chip activ. Nu voi sublinia faptul că pentru toți asta a fost o iluzie – curînd spulberată.”

Iureș pentru răsturnarea imaginii URSS. 1944. După 30 de ani de antisovietism, Armata Roșie se afla pe teritoriul național. Deși URSS era aliata americanilor, totuși armistițiul fusese semnat cu URSS. Pe drept cuvînt se declanșează un adevărat iureș de răsturnare a imaginii despre URSS. Marea problemă era următoarea. Despre URSS se scriseseră vagoane de lucruri negative. Cele mai multe provocate nu de neamul rus, ci de regimul sovietic.

Cîte dintre aceste lucruri negative erau urmarea propagandei anticomuniste și cîte erau urmarea privirii lucide, a scrisului independent. În România interbelică regimul de la Moscova fusese surprins în aspecte înfricoșătoare, multe dintre ele denunțate chiar de Hrușciov. Erau aceste aspecte din presa noastră rezultatul unor falsificări? După 23 august 1944 așa se lasă impresia. În aceste condiții, rămîne valabilă întrebarea: Cînd era vorba de propagandă? Cînd se scria despre tragedia colectivizării sau cînd se elogiau colhozurile, în frunte cu cel de la Tarasovca?