Jurnalistul Ion Cristoiu: „Și totuși în decembrie 1989 Mămăliga n-a explodat!”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

De ce a fost nevoie de atîta opintire din partea străinătății pentru a scoate în stradă minimul de români ceruți de comedia revoltei spontane?
Acum, după peste trei decenii de studiere a lui 22 decembrie 1989 bănuiala a devenit certitudine:
Ieșirea în stradă la București n-a dus la răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu. Mult legendarizata pornire spre Centru a muncitorilor (de ce muncitori, nu cumva, pentru că aceștia trebuiau să fie actorii principali din piesa regizată de Moscova?) ar fi fost un fîs dacă Securitatea lui Iulian Vlad mai întîi și Armata lui Victor Stănculescu mai apoi ar fi păstrat intact inelul invocat de Nicolae Ceaușescu la Proces.
E vorba de barajul de tancuri și militari care înconjurau ca un inel sediul Comitetului Central.

Ce-ar fi făcut masele populare dacă tancurile ar fi rămas pe poziții și mitralierele ar fi început să tragă fie și aer? Lovitura de stat dată de Moscova cu acceptul Occidentului, care vedea în Nicolae Ceaușescu un pericol pentru Operațiunea de tragere pe sfoară a lui Mihail Gorbaciov (Nicolae Ceaușescu era singurul lider din Est care trăgea sirene de alarmă privind sfîrșitul comunismului prin concesiile făcute democrației grație Perestroikăi), avea nevoie de acoperirea revoltei populare. Pe de o parte pentru că media din Occident n-ar fi cîntat în veci un puci (altceva e să vorbești de Poporul cu mîinile goale, de trezirea unui Popor din somnul cel de moarte în loc de militarii care l-au înlăturat pe Dictator), pe de alta pentru că în țara antirusească prin definiție era aproape imposibil să dai o lovitură de stat la lumina zilei. Dacă Nicolae Ceaușescu era dat jos printr-un puci s-ar fi făcut imediat legătura între ofițerii puciști și Moscova.
Așa Dictatorul a fost alungat de masele populare.

Participarea la mitingul din 21 decembrie 1989 fără un strigăt de revoltă, lăsarea celor de la Baricadă în fața tancurilor, cînd ar fi fost normal, dacă Poporul ar fi fost altul, ca întreg Bucureștiul să alerge la Dalles și să se bată cu soldații, sînt dovezile Mămăligii care n-a explodat.

Istorici mai lucizi decît alții au recunoscut în studiile despre Evenimente pasivitatea și resemnarea Poporului Român atît în decembrie 1989, cît și în întreaga lui Istorie. Unul dintre aceștia e Peter Siani-Davies prin lucrarea The Romanian Revolution of December 1989, Cornell University, 2005, tradusă la Humanitas în 2006 sub titlul Revoluția Română din decembrie 1989. În capitolul Cauzele Revoluției, el scrie:

„Atît de dureroase erau relatările despre suferințele îndurate de români încît, din decembrie 1989, numele lui Nicolae Ceauşescu a devenit sinonim cu cea mai cumplită dictatură. Rămîne însă un paradox, și anume că, deși românii s-au confruntat cu asemenea greutăți, în cea mai mare parte a anilor ʼ80 au existat relativ puține semne de revoltă sau de disidență. Evident, una dintre cauzele acestei situații era gradul înalt al represiunii exercitate de stat, dar unii analişti occidentali au mai identificat și alte două explicații: una de sorginte culturală, iar alta structurală. Aspectul cultural a fost cel mai bine prezentat de Michael Shafir. Căutând o explicație a pasivității românilor, el a subliniat lipsa de tradiție în privința autonomiei din cultura politică românească, precum și adînc înrădăcinata înclinație a țăranilor către supunere, bazată pe resemnarea și fatalismul născute din misticism și religia ortodoxă. Aceste caracteristici sunt prezentate, se pare, de balada populară «Miorița», în care un cioban, deși avertizat de o mioară asupra planurilor ucigașe puse la cale de tovarăşii săi, își așteaptă, pasiv, moartea. Aspectul structural a fost cel mai bine explicat de către Steven Sampson. Şi el a pornit tot de la factori culturali pentru a găsi o explicație a pasivității românilor, dar a ajuns la concluzii vizibil diferite atunci cînd a subliniat individualitatea românilor şi vădita lor neîncredere în organizarea socială. Românii nu se supun cu pasivitate, ci încearcă în mod activ să eludeze cele mai neplăcute aspecte ale sistemului şi să-și asigure bunuri și servicii prin intermediul economiei subterane, spune el. Familia și prietenii făceau rost de alimente aşa încît, în pofida lipsurilor, în România nu a fost foamete. Şi, deşi la nivel oficial exista o cenzură severă, iar viața publică necontrolată se afla la un nivel minim, restaurantele și alte locuri de distracție închizîndu-se seara devreme, numărul de aparate video deținute de cetățeni era mare, ceea ce permitea ca, acasă, aceştia să vizioneze cele mai recente filme occidentale.”