Liviu Vornicu: Ce se întâmplă atunci când un guvern aplică măsuri de austeritate (Partea 2)

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Analistul Liviu Vornicu, cetățean româno-american cu studii economice atât în România, cât și în Statele Unite, prezintă o continuare a posibilele efecte ale măsurilor de austeritate asupra unei economii naționale.

„Chiar dacă pentru unii ar părea o gândire a timpurilor trecute, există un motiv foarte bun pentru ca electricitatea, gazul, apa, canalizarea, liniile telefonice, drumurile și căile ferate să fie deținute și administrate de guvern. Companiile de stat din aceste sectoare importante ale economiei unei națiuni sunt cunoscute sub numele de monopoluri naturale, iar fiecare necesită o infrastructura complexă ce poate fi foarte greu administrată de companiile private. Totuși, condiția esențială pentru obținerea de rezultate pozitive, atunci când acestea sunt deținute de stat, este ca o astfel de administrație să servească interesele poporului

Clienții produselor furnizate de aceste monopoluri naturale sunt atât companiile, cât și populația unei țări. Dacă aceste companii de stat sunt privatizate, mai mult ca sigur proprietarii cresc prețurile pentru a obține profitabilitate maximă, ceea ce conduce, fără îndoială, la scumpiri în cascadă a multor bunuri și servicii, iar rezultatul final nu este decât unul – sărăcirea celor mulți și năpăstuiți.

Toate studiile economice au demonstrat clar că între austeritate și privatizarea companiilor de stat este o legătură directă. Măsurile de austeritate scad calitatea serviciilor publice, ceea înlesnește companiilor private și susținătorilor lor din guvern utilizarea propagandei pentru manipularea populației în a crede că un sistem privat este mai bun pentru aceste sectoare economice, ceea ce este total eronat mai ales că domeniile menționate se încadrează în zona siguranței naționale.

În ultimele câteva decenii gânditorii marilor corporații au găsit o nouă metodă pentru acapararea de noi resurse din țările în curs de dezvoltare și anume un set de politici promovat prin intermediul administrațiile servile, introdus oarecum forțat în țările emergente, cunoscut sub numele de liber schimb. Liderii țărilor dezvoltate au insistat agresiv ca țările sărace să adopte aceste politici cât mai repede prin procedura cunoscuta sub numele de „terapie de șoc”.

Analizele efectuate de specialiști în diverse perioade au demostrat cât se poate de concis că schimbările economice și sociale rapide creează dificultăți pentru majoritatea populației, chiar și în țările cu sisteme de protecție socială bine puse la punct. Totodată s-a ajuns la concluzia că în zona în care se aplică “terapia de soc”, rezultatele sunt foarte pragmatice, și anume îmbogățirea unui număr mic de afaceriști autohtoni și sărăcirea unei mari părți a populației. În acest mod se realizează transferul bogăției de la cei săraci la cei bogați. Trist este că se ajunge în situația în care mulți oameni se străduiesc din răsputeri să obțină venituri pentru a-și permite măcar produsele de bază esențiale vieții.

Un exemplu elocvent al nocivității terapiei de șoc îl reprezintă aplicarea acesteia în Uniunea Sovietică după 1989. Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, un grup de experți americani “bine-intenționați” s-au străduit să convingă guvernul rus că Rusia poate trece rapid de la sistemul său comunist existent la o versiune extremă a capitalismului cu rezultate fenomenale.

Rezultatul a fost dezastruos. La fel ca în aproape orice altă țară care a încercat terapia de șoc, sărăcia a cuprins majoritatea populației ruse. În 1992, prețul pâinii a crescut de 100 de ori în mai puțin de un an, iar numărul persoanelor sărace a crescut cu peste 70 de milioane. Speranța de viață a scăzut într-un ritm nemaiântâlnit decât în perioade de război și după rețeta binecunoscută o mână de oameni cu legături puternice în guvern au preluat majoritatea companiilor de stat mai profitabile, precum companiile petroliere și de gaz, devenind astfel marii miliardari ai noilor timpuri. Ulterior această nouă clasă socială a primit titulatura de oligarhi.

După ani unul dintre principalii consilieri economici americani, Jeffrey Sachs, care au ajutat la punerea în aplicare a acestor politici, a recunoscut în memoriile sale că politicile extreme recomandate Rusiei aveau ca scop doar „terminarea războiului rece”. Prin această dezvăluire fostul oficial american nu face decât să expună opiniei publice că specialiștii guvernului american aveau misiunea să distrugă industria susținută de guvernul rus și să o înlocuiască cu un sistem economic în care marile corporații străine să poată accesa resurse și forță de muncă ieftină.

Totuși, Federația Rusă nu a fost singura victimă a asaltului corporatist. Rezultate similare au putut fi observate în majoritatea țărilor care au urmat acele politici “constructive”. Atunci când au fost aplicate în Peru în 1990, prețul pâinii a crescut de 12 ori peste noapte. În perioada 1980-2000, când terapia de șoc a fost aplicată în Mexic, puterea de cumpărare a majorității a scăzut la un sfert din ceea ce fusese anterior acelei perioade de “binefacere”.

Unul dintre cei mai importanti experți americani în politici externe, Jason Hickel, a descris aceste măsuri impuse drept cea mai mare cauză a sărăcirii în secolul 20. În fiecare țară, ce a picat în capcana adoptării acestor politici, un grup restrâns de persoane s-a îmbogățit foarte repede prin acapararea resurselor statului. Acest fenomen a fost mai pregnant în Mexic și Argentina, unde miliardarii au apărut ca ciupercile după ploaie. Studiile de specialitate au arătat explicit că într-o țară unde un grup restrâns de persoane se îmbogățește brusc, nu se datorează faptului că sunt oameni de afaceri remarcabili, ci pentru că au furat bogația națiunii. Mai mult aceste studii confirmă spusele multor experți că „acest sistem este doar un alt joc trucat care să le permită propagandiștilor și agitatorilor să se îmbogățească.”

Dacă până în 2008, aceste politici de sărăcire a populației se concentrau doar pe țările în curs de dezvoltare, după criza financiară globală, aceleași politici au fost aplicate și națiunilor avansate. Un exemplu grăitor l-a reprezentat  Grecia, unde aplicarea măsurilor extreme de austeritate au avut consecințe catastrofale. De asemenea, astfel de măsuri au fost aplicate și în Marea Britanie, ceea ce a dus la o subfinanțare semnificativă a serviciilor sociale și a Serviciului Național de Sănătate.

Mulți specialiști în economie trag puternice semnale de alarmă cu privire la faptul că din ce în ce mai multă bogăție este concentrată în mâinile super-bogaților. Inegalitatea crește la niveluri pe care nu le-am mai văzut de un secol. Există din ce în ce mai mulți oameni care fac coadă la băncile de alimente și dorm pe strada. Aceste rezultate nu sunt întâmplătoare. Politicile economice care le creează sunt alegeri deliberate ale guvernelor. Nu există dovezi că măsurile de austeritate au fost vreodată benefice.

Prin impunerea măsurilor de austeritate guvernele distrug treptat serviciile administrate de stat pentru a încuraja oamenii să folosească alternative private, astfel încât cei bogați să devină și mai bogați. Începând cu anul 2008 a devenit din ce în ce mai evident că multe guverne, inclusiv cele din S.U.A. și Marea Britanie, nu își mai reprezintă poporul. Îmbogățirea proprie și a prietenilor este în mod clar prioritatea membrilor guvernelor, indiferent de răul pe care acest lucru îl face societății în general.

(Sursa: http://economikalazi.ro)