Mesaj cutremurător! Artiștii ieșeni trag un semnal de alarmă în legătură cu soarta Culturii la Iaşi

Ștefan-Ioan Popel, Lider de sindicat Filarmonica „Moldova” Iași a transmis un mesaj în numele salariaților de la Filarmonica „Moldova” Iași prin care trage un semnal de alarmă în legătură cu soarta Culturii la Iaşi.

„Într-un oraș, numit cu atâta demnitate și mândrie Cetatea Culturii, se bat cuie pentru căderea definitivă a cortinei peste ceea ce a fost, de decenii, Scena Filarmonicii „Moldova”. „Urez Filarmonicei Moldova să trăiască veacuri pentru a-şi îndeplini prea frumoasa misiune ce îi este încredinţată”, spunea George Enescu, dirijor al concertului festiv de inaugurare a Filarmonicii noastre, din octombrie 1942.
Nici n-a trecut un secol, din cele multe sperate de George Enescu și… gata. E ceea ce birocrația propune și vrea să legifereze în raport cu una dintre cele mai impunătoare instituții naționale, Filarmonica „Moldova” Iași. Nimeni n-a dus până la capăt revolta de peste 25 de ani, trăită pe șoptite de admirabilii oameni ai acelui loc, cum că n-au un spațiu adecvat, că n-au instrumente și altele. Ce-ar fi fost, de fapt? O restaurare care ar fi costat mai puțin decât un bloc de sticlă și oțel, așa cum apar zilnic prin urbe. Nimeni n-a spus nimic de salarii, dar mai toți oamenii zilei s-au lăudat cu Corul „Gavriil Muzicescu”, cu Cvartetul „Voces”, cu participarea la Festivalul Internațional „George Enescu”, cu prezența unor personalități internaționale care și-au pus arcușul pe strune la Iași, chiar în locuri improvizate. Dar, dacă-i criză, le luăm arcușul, să vedem cum mai cântă?!
Oare Enescu, când întrevedea veacuri de credință în destinul acestei instituții, ar fi acceptat ca artiștii să trăiască în condițiile de azi? În case mizere, cu lefuri care fac zâmbete (ascunse) îngrijitorilor din multe instituții bugetare, artiști care se adună pe unde se poate, să facă o repetiție, pentru că un sediu nu s-a putut face (cum sunt și colegii de la Biblioteca Județeană, cum zac în șantiere, de ani, și fără justificare, atâtea clădiri de patrimoniu); artiști, care după ce dau jos masca de pe scenă, se îmbracă în haine vechi, ponosite, și iau drumul jălniciei către casele unde niște copii așteaptă ceva. Dar, peste toate astea, împăunați cu „stigmatul” Orașului cultural, „să-i mai lăsăm de-o parte, că… ce mai pot să facă și ăștia, acu, când ne doare la virus…”
Dacă Enescu lăsa un astfel de testament unei instituții pentru care trudise, alături de atâtea nume mari ale culturii, acela prin care aștepta veacuri după veacuri, pentru bucuria oamenilor de rând, și noi facem, azi, gestul nefericit al suspendării, al închiderii, propriu-zis, înseamnă că trădăm crezul unui ziditor, care aici, la Iași, nu s-a temut de tifos și holeră și nu a pus arcușul la odihnă. George Enescu ne va judeca, pentru că are tot dreptul!
Nu! Dacă spui… despre orice oraș important din lume, spui ceva care-l timbrează. Producție și comerț se fac peste tot, și e bine. Cultură, între altele, la noi, la Iași, dar nu oricum, ci dintotdeauna. A renunța la acest timbru, este a face din Iași un loc unde, vorba lui Sadoveanu, parafrazând, „nu se întâmplă nimic”. Ce se vrea, de fapt, prin proiectul care intră pe 27 aprilie 2020 pe ordinea de zi a Ședinței de plen a Consiliului Județean Iași? Punerea în valoare a ignoranței oamenilor politici, aceștia care nu știu de unde mănâncă pâinea pe care noi, cei rămași în plasa bugetarilor, n-o vom mai mânca nici neagră.
Dar, vor trece și astea și dacă așa se va proceda, dacă bugetarii vor intra pe tot felul de grile și de site, nu prea târziu, aici, la Iași, chiar va fi locul unde nu se întâmplă nimic. Acum 100 de ani era la Pașcani… (Sadoveanu dixit)
Sacrificarea administrativ-politică a instituțiilor de cultură, gândită de Consiliul Județean Iași pentru luni, 27 aprilie 2020, pentru intonarea Prohodului culturii ieșene, între care Filarmonica Iași, e o decizie mai mult decât suprarealistă, căci suprarealismul bine face formelor artistice, dar prea rău face structurilor administrative, care nu știu (de cât timp?) să înceapă epurarea dinspre aceste marginalii care au fost, sunt (și vor fi, oare?), în ordine, cultura, învățământul și sănătatea.
Și iată că un fenomen nefericit, cum este cel de acum, pandemia nemiloasă face să fie irosită toată această istorie dătătoare de roade de-a lungul secolelor. Dar ea nu se irosește din abandonul artiștilor, ci din sacrificarea lor și a muncii lor, prin formule birocratice false prin care se încearcă „economii” de suprafață, în detrimentul a ceea ce Iașul a fost și va rămâne Cetatea Culturii.
Mă întorc la Enescu, emblema artelor ieșene. Nu întâmplător și Academia de Arte îi poată numele. Ce făcuse Enescu în recluziunea de la Iași? Păi, de toate… În timpul Primului Război Mondial, George Enescu s-a implicat activ în sprijinirea oamenilor afectați de prima conflagrație mondială. Pe timpul războiului, artistul mergea în spitale și îngrijea răniții, apoi le cânta. La spitalele din Bucium, Copou, în Gara Mare (care devenise spital de campanie). Tot atunci, intra vijelios în lumea muzicală a Iașului, reforma Filarmonica, înființa Corul acesteia. Tot el urca, pe atunci, pe scena centrelor culturale și organiza concerte caritabile, iar serile, cu vioara și pianul, încerca să aline din tristețile Casei Regale, stabilite la Iași. Enescu a fost acolo unde românii aveau nevoie de blândețea, lumina și încurajarea pe care o aducea prin muzica sa. Nu întâmplător avea să spună: „Eu mi-am slujit țara cu armele mele: pana, vioara şi bagheta.” Și asta, aici, la Iași, într-un oraș-stat (atunci), bântuit de pandemie, foame și moarte. Și, cu toate astea, se putea cânta…
Firesc, profesorii Conservatorului ieșean decid, în 28 noiembrie 1918, să-i acorde lui George Enescu titlul de Profesor Onorific pentru implicarea sa extraordinară. În anii primului război mondial, George Enescu a sprijinit neobosit sufletele încercate prin muzica sa, amintindu-le acestora că arta dăinuie veșnic, cu o inegalabilă forță vindecătoare.
Până la popasul „forțat” al lui George Enescu la Iași, aici se deschiseseră multe uși către artele scenei, mai toate fiind premiere în cultura română. Iașul își consolida, treptat, aura de întemeietor al spiritualității românești, mai ales în perioada modernă.
Acest scurt istoric nu se vrea decât o la fel de scurtă privire, dar lucidă, către un „loc” în care Iașul n-a dat înapoi nici pe vremea incendiilor pe care le făceau cotropitorii, nici pe vremea altor cataclisme pe care le-au adus domniile, nici când nu erau bani de salarii, nici când unii, alții au vrut să supună și să aservească cultura. Și chiar așa! De ce, când e nevoie de mesaj cultural, puterea umblă pe lângă noi?
De știut: traficul de internet înregistrează așa.
Locul 1. Muzică
Locul 2. Filme, teatru
Locul 3. Biblioteci virtuale, lectură
Și după asta rețele de socializare…
De urmărit!”