Argintul se găseşte în natură aliat cu aurul iar denumirea sa provine din termenul sanscrit „arganta”. Paradoxul face ca, în ţările orientului antic, argintul să fie mai scump ca aurul, fiind importat din alte părţi ale lumii. Cunoscut şi sub denumirea de „electrum”, argintul a început a fi utilizat pe scară largă abia din mileniul II Î.H. În China antică argintul era cunoscut de timpuriu şi utilizat la confecţionarea ornamentelor şi podoabelor.
O menţiune specială merită „oglinda cu sclipiri argintii”din timpul dinastiei Han despre care textele vechi spune că avea feţele de culoarea mercurului. Inoxidabilă şi foarte dură, oglinda era, se pare, confecţionată dintr-un aliaj de argint şi cositor. Pe teritoriul ţării noastre există o îndelungată tradiţie a extragerii argintului, chiar înainte de momentul 105-106 când Dacia a devenit provincie romană. După etapa prelucrării acelui aliaj nativ cunoscut sub numele de „electrum album”, argintul a început să apară ca produs secundar al metalurgiei sulfurii de plumb sau galenei, încă din mileniul al treilea Î.H.
Probabil întâmplarea a făcut ca argintul să fie descoperit în compoziţia galenei care, la temperatură se reduce la plumb. Încălzit în continuare plumbul se oxidează şi se transformă într-o pulbere cenuşie. Rezultând şi o picătură de argint. Un alt procedeu, mult mai productiv, de obţinere a argintului este cel al cupelării, descris de Pliniu cel Bătrân. Procedeul consta în topirea reducătoare a minereului, cu o productivitate de aproximativ 3,5 kg la tona de minereu.
Topirea se făcea într-o vatră sub formă de cupă iar după oxidarea plumbului prin suflare de aer la suprafaţa băii, se introducea un excipient absorbant, de regulă făină de oase, care încorporează restul oxidului de plumb. Separarea plumbului de argint se făcea apoi prin licuaţie, dată fiind temperatura de topire diferită a celor două metale. Procedeul era folosit în mai toate zonele lumii antice care dispuneau de zăcăminte de plumb argentifer. În esenţă, metodele actuale de obţinere a argintului metalic nu diferă principial de cele utilizate în antichitate.