Nu-l mai interesează

Textul descrie o abdicare neoficială, dar asumată, de la obligațiile funcției. Un director general ocupă acea poziție în baza unui contract de mandat, care implică obligația de diligență, acțiune proactivă și gestionare a resurselor în interesul companiei până în ultima zi de activitate.
​A refuza luarea deciziilor importante, a tergiversa contracte esențiale pentru bunul mers al lucrurilor și a sista orice inițiativă de dezvoltare doar pentru că orizontul pensionării se apropie reprezintă, în esență, o încălcare a acestui mandat. Este o formă de demisie silențioasă în care beneficiile, prestigiul și salariul funcției sunt păstrate, dar responsabilitățile asociate sunt complet abandonate. Compania este lăsată să supraviețuiască exclusiv din inerție.
​
​Așadar, domnul director Cristian Stoica pare să fi descoperit secretul suprem al longevității administrative: starea de zen absolut pe bani publici. Este de-a dreptul înduioșătoare această abordare prin care, în loc să lase în urmă proiecte solide la final de carieră, alege să transforme biroul directorial într-o sală de așteptare pentru pensie.
​
Dacă un vatman, aflat la bord, ar decide brusc că nu mai are chef să ia decizii importante la macazul din 2 băieți doar pentru că mai are o oră până iese din schimb, consecințele ar fi imediate și dezastruoase. Însă, de pe scaunul de director general, deraierea companiei se vede altfel. Lipsa pieselor, întârzierea contractelor sau problemele de infrastructură devin doar niște detalii minore care îi deranjează liniștea.
​Atitudinea de tipul după mine, potopul nu denotă doar o lipsă de respect față de angajații care țin sistemul în mișcare zi de zi în cabine și pe trasee, ci și o situație amară a sistemului de stat: locul unde poți pune compania pe avarii cu un an înainte, doar ca să te asiguri că ieși la pensie fără să te fi obosit prea mult pe ultima sută de metri. Era de așteptat? Probabil. Este acceptabil? Niciodată.