Nu mai găsim oameni buni sau nu mai știm să-i păstrăm?

„Nu mai găsim oameni buni.”  Aud această frază foarte des în ultimii ani. Uneori spusă cu frustrare, alteori cu resemnare, dar aproape întotdeauna cu convingerea că problema este „în piață”. Că nu mai sunt oameni. Că „nu mai vor să muncească”. Că „nu mai sunt ca înainte”.

Și totuși, după ani în care am lucrat direct cu antreprenori și echipe din diverse industrii, adevǎrul este undeva la mijloc. Nu m-am simțit niciodatǎ incomod sǎ spun lucrurilor pe nume, fie cǎ acestea sunt de partea angajatorului, fie cǎ sunt de partea angajatului.

Nu ducem lipsă de oameni buni. Ducem lipsă de organizații în care oamenii buni vor să rămână și, de multe ori ducem lipsǎ de omul potrivit la locul potrivit.

Ceea ce am spus mai sus este o realitate foarte incomodǎ si, totuși, foarte adevǎratǎ. Și, din păcate, mulți lideri aleg să o ignore. Sunt curioasǎ, câți dintre cei care conduc echipe, organizații vor rǎspunde acestui mesaj și îmi vor solicita detalii și de ce nu, soluții pe care sǎ le identificǎm împreunǎ pentru a schimba aceastǎ realitate.

Trăim într-o piață a muncii care s-a schimbat radical, dar continuăm să folosim aceleași așteptări vechi. Angajatorii vor loialitate, implicare, responsabilitate. Vor oameni „de încredere”. Vor stabilitate (într-un context global, realmente, instabil).

Angajații, în schimb, nu mai caută doar un salariu la final de lună. Caută sens. Caută predictibilitate (într-un context global, realmente, impredictibil). Caută respect. Caută lideri, nu doar șefi. Și când nu găsesc aceste lucruri, pleacă.

Nu pentru că sunt „slabi”. Nu pentru că „nu rezistă”. Ci pentru că au învățat că pot alege.

În multe dintre companii văd același tipar: se investește mult în recrutare și foarte puțin în retenție. Se aleargă constant după oameni noi, în timp ce cei existenți sunt neglijați, suprasolicitați sau, pur și simplu, “neînțeleși”. Se vorbește (și chiar se aplicǎ) sisteme de motivare, pânǎ când vine o crizǎ (internǎ sau externǎ) și tot ce se poate face este concedierea.

Se caută „omul potrivit”, dar nu se construiește un context potrivit pentru acel om.

Este ca și cum ai aduce un sportiv de performanță într-o echipă fără strategie, fără antrenor și fără reguli clare, iar apoi te-ai mira că nu performează.

Adevărul este că „angajatul bun” din 2026 nu mai este doar cel care execută bine. Este cel care gândește, care întreabă, care are standarde. Iar oamenii cu standarde nu rămân în medii haotice.

Și aici apare ruptura reală: între așteptările angajatorilor și realitatea organizațională pe care o oferă…și standardele omului pe care l-au angajat.

Am întâlnit manageri care cer disciplină, dar nu oferă claritate. Care cer implicare, dar nu oferă direcție. Care cer rezultate, dar nu oferă instrumente.

Și, poate cel mai des, am întâlnit lideri care cer loialitate, dar nu oferă încredere. În acest context, plecarea nu mai este o excepție. Este o consecință.

Iar cei care pleacă primii nu sunt cei mai slabi – cei slabi nu prea pleacǎ (din motive obiective sau subiective). Cei care pleacǎ, sunt cei mai buni. Pentru că ei au opțiuni. Pentru că nu acceptă orice. Pentru că nu mai sunt dispuși să „tragă” într-un sistem care nu funcționează.

De aceea spun clar: retenția a devenit mai grea decât recrutarea.

Nu mai este suficient să aduci oameni în companie. Asta este partea ușoară. Provocarea reală este să creezi un mediu în care oamenii aleg să rămână chiar și atunci când au alternative.

Și aici intrăm într-o zonă care, de multe ori, este evitată: leadershipul. Pentru că da, oamenii nu pleacă din companii. Pleacă de lângă lideri slabi: pleacă din haos; pleacă din lipsă de asumare; pleacă din promisiuni care nu sunt respectate.

În schimb, rămân în organizații unde există coerență. Unde regulile sunt clare. Unde comunicarea nu este opțională. Unde liderii nu dau vina pe „piață” pentru propriile lipsuri.

Un lider bun astăzi nu mai este cel care controlează. Este cel care creează context. Care știe să echilibreze presiunea cu suportul. Care nu evită deciziile dificile, dar nici nu ignoră oamenii.

Observ tot mai clar că stilurile de leadership care combină empatia cu fermitatea nu mai sunt „nice to have”. Sunt esențiale. Oamenii nu mai răspund la autoritate impusă. Răspund la autenticitate și consecvență. Oamenii nu au nevoie de lideri perfecți, au nevoie de lideri asumați.

În companiile în care lucrurile funcționează, nu există magie. Există disciplină. Există structură. Există claritate în roluri și responsabilități. Există procese, chiar dacă nu sunt perfecte. Și, mai ales, există lideri care nu fug de responsabilitate.

În schimb, în companiile unde „nu se găsesc oameni”, găsesc adesea aceleași probleme:

• decizii luate emoțional
• lipsă de direcție
• schimbări frecvente fără explicații
• comunicare fragmentată sau inexistentă
• și o tendință constantă de a da vina pe exterior

Este mai ușor să spui „nu sunt oameni” decât să te uiți în oglindă și să recunoști că organizația ta nu este suficient de atractivă. Dar fără acest exercițiu de onestitate, nimic nu se schimbă.

Poate că întrebarea reală nu este „De ce nu mai găsim oameni buni?”, ci: Suntem noi un loc în care oamenii buni ar vrea să lucreze?

Pentru că adevărul este simplu: oamenii nu mai caută doar joburi. Caută experiențe profesionale care au sens. Caută stabilitate într-o lume instabilă. Caută lideri în care pot avea încredere. Iar dacă nu găsesc aceste lucruri, nu mai negociază. Pleacă.

Schimbarea din piața muncii nu este temporară. Nu este un trend. Este o realitate. Și nu va fi rezolvată prin anunțuri de recrutare mai agresive sau mai stilizate.

Va fi rezolvată în momentul în care liderii vor înțelege că oamenii buni nu sunt greu de găsit. Sunt greu de păstrat într-un sistem care nu funcționează.

Iar responsabilitatea pentru acest sistem nu este în piață. Este la noi.