O moarte care nu dovedește nimic

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Un scriitor uitat acum, pe numele său Anton Holban, a scris cu aproape un secol în urmă, romanul de la care am împrumutat titlul editorialului de față, un roman ciudat, introspectiv, pentru care autorul a utilizat un procedeu literar complicat și rar, acela al comuniunii cu personajul principal. Soarta lui Anton Holban, mort la 34 de ani dintr-o stupidă operație de apendicită, pare să fie un soi de finis coronat opus al romanului său cu nume ciudat.

Cristina Țopescu, frumoasa prezentatoare a cărei moarte ține, de două zile, prima pagină a ziarelor,  a fost mai degrabă un personaj dintr-un roman de tipul celor scrise de Anton Holban, un suflet rătăcitor, mereu în căutarea unui loc, pe care, din câte se pare, nu l-a găsit niciodată. Cristina a încercat mereu să fugă de umbra celebrului său tată, a cărui dizgrație dinainte de 1989 i-a răpit acestei fete, de un dinamism care mi-a amintit mereu de Smărăndița popii, startul în viață.

După 1989 a încercat să recupereze timpul pierdut dar n-a mai prins niciodată trenul. La 29 de ani, într-o perioadă în care mass-media românească a explodat, criteriile comerciale de selecție i-au permis să ocupe doar un post de prezentator de știri la o televiziune de mai mică anvergură. Cred că undeva, pe drum, Cristina Țopescu a renunțat să creadă în lumea oamenilor și s-a refugiat în cea a cățeilor, care i-au fost alături până la moarte și dincolo de ea.

S-a abandonat voluntar acestei patimi, pe care și-a asumat-o și a trăit-o mistuitor, asemeni unui amic de-al meu care spunea odată, privind în gol, cu o ciudată împăcare: ”Cred că preocuparea asta a mea pentru soarta tuturor câinilor lumii este un canon pe care mi l-a dat Dumnezeu ca să-mi plătesc păcatele din tinerețe”.

Nu știu nimic de păcatele Cristinei Țopescu, am crescut și am îmbătrânit în același timp iar imaginea ei mi-a înseninat anii tinereții. Moartea ei este una care, din păcate, nu dovedește, nimănui, nimic. Ea doar ne întristează iremediabil și ne face să murmurăm, asemeni personajului lui Anton Holban, din romanul său omonim: ”Poate a lunecat”!