O radiografie de Paște (I)

Paștele anului 2020 a trecut. Orice s-ar zice și oricâte teorii am face pentru a ne ridica moralul, sărbătorile pascale s-au scurs în tristețe. Iar asta nu în primul rând din cauza amenințării pandemiei cu Covid 19 și nici a așa zisei „distanțări sociale”, care i-a împiedicat pe creștini să se apropie fizic de lăcașele de cult, ci din cauza a ceea ce aș numi sentimentul „destructurării sociale și naționale”. Disputa din jurul dilemei privind deschiderea bisericilor pentru mireni spre a permite celebrarea în comuniune a celei mai mari sărbători a creștinătății orientale a revelat câteva fracturi sociale de care mulți nu eram conștienți și a adâncit dezbinarea națională.

1. ROMÂNIA – STAT ATEIST

Potrivit statisticilor, peste 90% dintre români ar fi creștini. Cel puțin așa s-au declarat ei, liberi și nesiliți de nimeni.

Din câte îmi amintesc, recensămintele din timpul regimului comunist, care era declarat ateu, ca și „fișele de cadre” din acea vreme, nu aveau o rubrică în care să se treacă religia persoanelor chestionate. Mă întreb ce ar fi răspuns românii atunci? Nu cred că am fi avut 90% atei, dar nici mai mult de 33% creștini.

Stirile PROTV

Românul care și-a ucis iubita în mașină a atras-o într-o capcană. „Ea l-a crezut, a luat fetița, dar s-a terminat tragic”

RomaniaTV

Cine sunt copiii lui Mircea Diaconu. Niciunul nu i-a călcat pe urme în actorie

Este drept că, după 1989, am putut constata că mulți dintre ateii oficiali din perioada persecuției declarate a creștinilor români (tot mai mult ideologică și tot mai puțin politică, pe măsura scurgerii anilor) își duseseră bisericile acasă, unde preoții botezau și cununau, adesea cu asistența unor nași având funcții importante în ierarhia de partid și de stat. Doar înmormântările religioase se făceau la vedere. În fața morții toți se prezentau creștini fără mască.

LIBERTATEA RELIGIOASĂ: UN DREPT CE NU POATE FI LIMITAT

Statisticile post-comuniste nu au împiedicat Constituția să dispună că statul român este laic, adică trebuie să fie echidistant față de toate credințele religioase, incluzând aici și categoria agnosticilor. Ceea ce este altceva decât ateu. Aceasta chiar dacă Președintele și miniștrii trebuie să jure pe Biblie, iar jurământul lor se încheie cu cuvintele „Așa să îmi ajute Dumnezeu!”.

Jurământul a fost introdus, deja, în proiectul „micii Constituții” (legea electorală) pe baza căreia s-au organizat alegerile din mai 1990 și apoi instituțiile statului democrat până la proclamarea celei de a doua Republici, odată cu adoptarea Constituției din 1991, dar acolo invocarea ajutorului divin lipsea. A fost adăugată la propunerea unui parlamentar creștin-democrat, și nimeni nu a făcut vreo opoziție acestei idei. După care așa a fost preluat mai departe.

În Constituția din 1991, s-a refuzat, în respectul laicității, mențiunea potrivit căreia biserica ortodoxă ar fi „biserică națională”, dar în paragraful dedicat libertății de conștiință s-a introdus un text fără pereche nu doar prin redactarea sa „neortodoxă”, ci mai ales prin mesajul său politic: „libertatea religiei nu poate fi limitată sub nici o formă”.

Nu mai știu cine l-a redactat astfel, dar cred că acela nu a făcut-o conștient, ci din instinct. Un instinct pe care credincioșii îl numesc pe bună dreptate „mâna lui Dumnezeu”.

Când l-am văzut, cu rigoarea juristului pedant, le-am atras atenția consilierilor mei că într-un act normativ, în lipsa unor dispoziții de exceptare, orice interdicție este absolută și de aceea întăriri de tipul expresiei „sub nici o formă” nu își găsesc locul, fiind tautologice. Neprețuitul meu consilier Mihai Constantinescu, membru al Comisiei de experți pentru redactarea Constituției, mi-a spus atunci cu vocea sa marcată de intonații sugestive: „Lăsați-l așa domnule ministru; venim din regimul ateismului militant și este bine să marcăm distanțarea noastră totală de el!”

I-am dat dreptate, și astfel singurul drept fundamental din Constituția României care nu poate suferi nici o limitare, inclusiv prin lege organică, este cel la libertatea religioasă. Prin aceasta Dumnezeu a fost pus deasupra Constituției României. „Nimeni nu este deasupra legii” – spune un alt text constituțional; cu excepția lui Dumnezeu. Statul nu este religios, ci multiconfesional, dar deasupra tuturor confesiunilor egal tratate de stat se găsește logosul universal, alfa și omega, calea, adevărul și viața; adică Dumnezeu. Și statul nu le poate nega, restricționa sau vorbi în numele lor.

DE LA STATUL LAIC VEGHEAT DE DUMNEZEU, LA STATUL ATEU

După aproximativ două decenii de la adoptarea acestei Constituții – și dacă ne-am rezuma doar la acest text nu am putea susține că în anii 1990-1991 nu a avut loc o revoluție în România – statul a pus lacăte pe ușile bisericilor și armată în fața acestora, prigonindu-i pe cei veniți să se roage în lăcașurile Domnului. Iar asta în pofida faptului că asemenea măsuri sunt neconstituționale atât sub aspectul fondului, cât și al procedurii de adoptare; cu mențiunea că legiuitorul constituțional, atunci când a fixat condițiile stării de urgență, și a spus cum pot fi limitate drepturile fundamentale și ce drepturi nu pot fi limitate, a avut în vedere și pandemiile, de care nu s-a lăsat intimidat.

De ce a făcut statul aceasta? Pentru că, după ce a despărțit puterea politică de verdictul popular al urnelor, el a devenit portavocea populației atee, într-o țară în care, chiar dacă nu ar fi majoritari, ateii fundamentaliști au ajuns să constituie o minoritate numeroasă, sprijinită atât dinăuntru, inconștient, de credincioșii creștini ce se tem mai mult de viruși decât de Dumnezeu, iar din afara țării, conștient, de cei ce, pentru a exclude România de la masa națiunilor suverane ale lumii, vor să îi distrugă identitatea spirituală păzită azi doar sau în primul rând de BOR.

Sub umbrela „distanțării democratice”, minoritatea atee de asalt a atacat frontal, masiv și grobian nu doar dreptul la practicarea credinței, ceea ce ar fi fost deja prea mult, ci chiar bazele teologice ale creștinismului, fără ca autoritățile statului presupus laic să se fi sesizat.

Faptul că unii cred a ști că Isus Hristos nu a înviat și nu va veni vreodată, este un drept ce nu poate fi contestat. Din perspectivă creștină, este dreptul lor de a nu avea dreptate. Când această convingere este aruncată în fața creștinilor pentru a „demonstra” de ce aceștia ar fi un fel de arierați lipsiți de discernământ cărora este pe deplin justificat să li se interzică libertatea de a-și practica religia potrivit regulilor lor, deja intrăm în zona ofensei și discriminării pe criterii de conștiință; ceea ce este vestibulul conflictului religios.

Întrebări legate de felul în care Isus utiliza toaleta, nu reprezintă exercițiul dreptului la a fi agnostic, ci o insultă la adresa celor care nu sunt astfel. Vigilenți să nu lase a se răspândi pe rețelele sociale îndemnurile credincioșilor de a merge la biserică, în ciuda restricțiilor (altminteri, abuzive) impuse de autorități, pentru a se cumineca, îndemnuri imediat șterse, administratorii rețelelor respective nu s-au atins de insultele aduse creștinilor ortodocși.

Câțiva intelectuali atei, de bună calitate umană, căci a fi ateu nu înseamnă să fii exclusivist, arogant, brutal, neempatic și intolerant, au protestat, din perspectiva drepturilor omului și al respectului diversității, împotriva unor asemenea excese. Parchetul și forțele de ordine nu au ridicat însă nici un deget pentru a le sancționa. În schimb, au fost deschise dosare penale sau aplicate amenzi unor cetățeni care, în afirmarea libertății de conștiință, au făcut publică intenția de merge în casa Domnului la slujba de Înviere și i-au îndemnat, implicit, pe coreligionarii lor să le urmeze exemplul. Chiar dacă există pedepse legale pentru intoleranța (anti)religioasă, statul ateizat (sic!), iată, nu le aplică.

UNITATEA NAȚIONALĂ ÎN PERICOL

Asemenea acțiuni ale statului polițienesc ateu au fost raportate – surprinzător sau nu? – în regiuni cu tradiții religioase puternice, precum Maramureșul; acolo unde sătenii, când se întâlnesc pe uliță, se salută între ei nu cu „bună ziua”, ci cu cuvintele „slăvim pe Isus!”. Să nu ne mirăm atunci că, potrivit sondajelor, majoritatea respondenților de acolo (cel puțin în mediul urban, cel rural fiind diminuat și din cauza emigrației economice) s-au pronunțat împotriva deschiderii bisericilor în noaptea de Paște. Ateismul militant câștigă teren în „grădina Maicii Domnului”.

Ce să mai vorbim de Cluj, centrul de iradiere al „antimiticismului” devenit pe zi ce trece antiromânism și anticreștinism (cele două avansează mână în mână), unde un preot este urmărit penal pentru a fi îngăduit credincioșilor să participe la slujbă, și unde presa locală îi îndeamnă pe creștini să se transforme în „agenți de integritate morală” (adică turnători) și să predea poliției fotografii făcute pe șest în timpul serviciului religios la care stareța unei mănăstiri și duhovnicii de acolo ar fi acceptat prezența mirenilor, ascunși apoi, zice-se, într-un pod la apariția forțelor de ordine. Acele fotografii ar urma să fie folosite ca probe pentru urmărirea penală a „nelegiuiților”.

Nu discut aici aspectul legalității la care trebuie să vegheze instituțiile statului și nici nu redeschid dezbaterea asupra împrejurării că o lege prost concepută sfârșește prin a stârni revolta faptelor împotriva dreptului, dar a le cere membrilor unei comunități religioase, în numele legii, să își denunțe coreligionarii care s-au adunat, fie și în condiții de clandestinitate, în numele Dumnezeului lor, precum și pe îndrumătorii lor spirituali care nu au oprit practicarea cultului ai căror întâi stătători sunt, este o manevră tipică ateismului militant cu efecte devastatoare asupra coeziunii bisericii, dar și a moralei publice în general. Nici un semn că autoritatea publică ar denunța sau descuraja astfel de manevre nu s-a înregistrat.

Pe acest fond, interesant de observat este că dacă la nivelul întregii țări, sondajele au indicat o cvasi paritate preocupantă între românii care doresc deschiderea bisericilor și cei care i se opun, comparația între regiuni arată o disparitate semnificativă între Ardeal (fără Banat), majoritar în opoziție (ca și Bucureștiul, de altfel), și Moldova, majoritar în favoare. Unii vor vedea în asta dovada că Ardealul este civilizat. Alții vor spune că Moldova este spiritualizată. (Oricum, Moldova rămâne sufletul României.) Nimeni nu poate contesta că descoperim aici un alt criteriu de fracturare a conștiinței naționale românești, care amenință unitatea națională sub aspect politic.  

Iar dacă ne amintim de adevărul istoric potrivit căruia, așa cum observa Mihai Eminescu, „biserica ortodoxă este maica neamului românesc”, nu putem ignora faptul că aceia care vor să piardă acest neam, mai întâi vor să îl lase orfan de maica sa. Și iată că, în fața unei asemenea agresiuni neamul românesc nu reacționează. Nu văd cine, în afara BOR, este astăzi în măsură să îi redeștepte simțul datoriei la nivel de masă critică.

2. „CUCERNICII BIGOȚI” ȘI „PROGRESIȘTII SPIRITUALIZAȚI”, ÎNTRE CEZAR ȘI DUMNEZEU

Va urma…

Articol de Adrian Severin