Oamenii care au spart zidul Războiului Rece

Despre miracolul generației de acum 40-50 de ani a revistelor „Viața Studențească” și „Amfiteatru” s-a scris mult. Dar nu suficient. O vreme, împrumutând o expresie memorabilă dintr-un reportaj semnat de Mihai Tatulici, am considerat că acestă generație de jurnaliști, care se adresau studenților de atunci, a reușit performanța unei mari și spectaculoase traversări. Dintr-o lume în altă lume. Dintr-o Românie prizonieră, în materie de gazetărie, regulilor statului comunist, într-o Românie a libertății de expresie. Dar cred că m-am înșelat. E mai mult decât atât. Echipa de care scriu, transformată într-o generație de aur, a dat tonul și a potențat dărâmarea zidului Războiului Rece, care traversa România.

Astăzi, la ora 18.00, la Restaurantul Voievodal, mai mulți reprezentanți ai generației de aur au bucuria de a fi din nou împreună. În ceea ce am putea numi un nucleu mai mic al redacțiilor „Viața Studențească” și „Amfiteatru”. De ce mă exprim atât de elogios la adresa acestor profesioniști ai gazetăriei? Dintr-un motiv foarte simplu. Unii dintre acești jurnaliști au devenit vedete la nivel național înainte de 1989 și, din poziția pe care au deținut-o, au încercat în felul lor și într-un mod absolut eroic să proiecteze în spațiul românesc ceea ce învățaseră în laboratorul aparent modest și insignifiant al redacției studențești. Spiritul de libertate. Cuvântul și mesajul desprinse din chingile cenzurii. Și au reușit.

Stirile PROTV

Românul care și-a ucis iubita în mașină a atras-o într-o capcană. „Ea l-a crezut, a luat fetița, dar s-a terminat tragic”

RomaniaTV

Wow! Cristela Georgescu, în costum de baie în zăpadă, imagini necenzurate cu "Prima Doamnă!

Cu atât mai mult au reușit, în condiții infinit mai bune, cei care s-au afirmat major din punct de vedere profesional după decembrie 1989. Și au întemeiat trusturi de presă. Și au făcut gazete. Și au devenit maeștri ai scrisului. Cum este de pildă Ion Cristoiu. Pentru aceștia venise ziua marelui examen de conștiință. Și a marelui examen profesional. Ei sunt cei care au întemeiat primele școli de presă. Din care au țâșnit câteva talente remarcabile, câteva conștiințe, câteva mari condeie, câteva voci importante, câteva, dar nu puține, pe care le citiți, le auziți și le vedeți. Rigorile pandemiei ne obligă să fim astăzi puțini. Puțini dintre cei mulți. Unii colegi, cum este de pildă Grigore Arbore, au rămas captivi în țările în care au plecat încă din anii comunismului și în care s-au afirmat. Alții sunt peste Ocean. Și, din nou, sunt supuși restricțiilor de circulație. Unii sunt prizonierii unor boli care-i țin în casă. Această generație nu este totuși nemuritoare. Uni sunt duși în cele veșnice. Iar alții, mulți, sunt răspândiți în întreaga țară, unii dintre ei practicându-și în continuare meseria.

Aproape toți sunt condeieri învederați. Și se pronunță cu mult curaj, cu competență, frecvent și apăsat, referindu-se la viața cetății. Și o fac în mod pertinent. Indiferent de ce parte a baricadelor politice și de atitudine se află. Jucătorii magicieni ai „Vieții Studențești” și „Amfiteatrului” s-au aflat în acești ani pe tot terenul. Și și-au câștigat stima și fanii, indiferent în ce echipă au jucat. Iar acum, iată, se strâng simbolic laolaltă. Arătând că, de fapt, sunt degetele aceleiași mâini. Presa nu se predă, presa nu moare, presa e vie și așa va rămâne în veci!

Dar nu am explicat marele mister. De ce tocmai de la „Viața Studențească” și „Amfitetaru”, dintr-o simplă redacție reunită a două publicații studenești, a explodat acest spirit și această forță de neoprit. Iată secretul. Presa studențească „beneficia” de mult mai puțină cenzură în comparație cu restul presei. Jurnaliștii de aici erau lăsați mai liberi pur și simplu pentru că cele două publicații aveau tiraje mai mici, iar secția de propagandă a Partidului Comunist Român voia să arate lumii întregi că în România există și o presă liberă. Credea această propagandă că, în felul acesta, costurile vor fi infime. Nu au fost chiar infime. Pentru că, în definitiv, noi ne-am adresat viitorilor intelectuali români. Asistenților, lectorilor și profesorilor universitari. Adică părții celei mai receptive și creatoare a societății românești.