Preoții din Arhiepiscopia Iașilor au la dispoziție 5 parohii vacante în care se pot transfera! Patru dintre ele sunt situate în județul Botoșani

Cam ai dreptate !, la mine la institutul tologic nimeni nu trecea examenele fără examene orale cel puțin ! și am avut zeci și zeci de promoții !, acum toți acești mii de foști studenți sunt preoți ”respectabili” !

CE AVETI CU FETELE BISERICESTI ? AVEM SI NOI SUFLET SI PLACERI !NOAPTEA NE MANCA SI PE NOI SUB COADA !

Calugăr în urma unui scandal sexual de proporții, care l-ar fi înfățișat ca având alte preferințe sexuale decât majoritatea enoriașilor lui, este numit în continuare Sfinția Sa, observând contradicția dintre comportamentul răspopitului și titlul de care încă se bucură. Și are dreptate. E ridicol să-l numești sfânt pe cineva care, după toate canoanele religiei tale, este un mare păcătos. Iar problema merge mai departe de atât.

preot

De exemplu, este o exagerare care merge pe filiera mândriei (un alt păcat capital) să-l numești sfânt pe orice preot. Sau Prea-Sfânt, pentru simplul fapt că ocupă o funcție înaltă, cum ar fi cea de episcop. Din punctul ăsta de vedere, titlul de Prea-Fericit mi se pare mai soft și mai acceptabil, deși evident că esența este aceeași. Totuși: sfinți sunt foarte puțini. Îi găsim pe alocuri în Biblie, printre cei care își consacră întreaga viață lui Dumnezeu și ajung chiar să aibă vise, epifanii sau revelații divine, ori sunt umpluți de har și manifestă ceea ce astăzi am putea numi doct „puteri paranormale”. Restul sunt doar preoți sau „slujitori ai Domului”, cum le place lor să-și mai spună. Nici măcar toți cei canonizați ulterior de Biserică nu pot fi acceptați ca sfinți, în sensul cel mai profund al termenului. De exemplu, Ștefan cel Mare a fost canonizat sfânt, deși evident că n-a fost decât un conducător de țară și erou patriot. Iar Biserica nu-i canonizează pe toți preoții. Cum ar putea, atunci, să fie toți sfinți?

Totuși, soluția propusă de Renata în comentarii:

Marian, să fie homosexuali, să fie lesbieni (fac și fetele teologia), dar să nu mai fie ipocriți.
Un preot a recunoscut că nu mai crede în Dumnezeu. Pace lui! Să vină însă și colegii săi, ăia „pe invers”, să recunoască: da, fraților, noi suntem homosexuali, popa din Vălenii de Colț se iubește cu dascălul, ăla din Piscupeștii de Pădure e în freză după primar….

este imposibilă. Adică, nu se poate ca un preot să recunoască, public, că este homosexual sau ateu. Înțeleg că dacă ar face asta, o parte dintre voi l-ar onsidera ok, deoarece nu este ipocrit. Problema e că religia nu-i o simplă meserie/ocupație, ca cea de frizer sau actor, unde să poți recunoaște că da, sunt ateu, sau da, am alte înclinații sexuale decât voi. Religia este o opțiune existențială ce are la rădăcină credința în Dumnezeu și respectarea anumitor principii sau precepte considerate spirituale. Din această perspectivă, un preot care recunoaște că este ateu sau homosexual, chiar dacă lipsit de ipocrizie pentru unii dintre voi, ar fi considerat inapt pentru funcția de preot nu numai de toți ceilalți preoți și credincioși, ci și de însăși doctrina religiei pe care o deservește. Este ca și cum un polițist de circulație ar recunoaște că conduce fără permis sau un judecător ar recunoaște că ia mită. Așa ceva nu se poate, pentru că polițistul rutier e pus să se asigure de respectarea regulilor de circulație (și ca atare zboară dacă el însuși nu le respectă), judecătorul e pus să dea sentințe juste (lucru care exclude conceptul de mită) iar preotul e pus să „păzeazcă cuvântul lui Dumnezeu” (care spune, printre altele, că homosexualitatrea este un păcat). Iar dacă declari că nu crezi în Dumnezeul al cărui cuvânt îl păzești, te pui singur într-o situație paradoxală. Și ipocrizia nu dispare, rămâi în continuare ipocrit. Doar că acum recunoști că ești ipocrit. 🙂 Dacă nu crezi în Dumnezeu, cum îți permiți să predici? Dacă ești homosexual, cum îți permiți să le dai sfaturi de viață intimă celor care-ți calcă pragul Bisericii? Dacă tu nu crezi într-un lucru, cum îți permiți să-l predici și recomanzi altora? Deci nu se poate.

Nu sunt de acord nici cu următorul comentariu al lui Vero:

Renata, popii au fost întotdeauna ipocriţi şi toată lumea şi-a dat seama asta. O zicală pe care o ştiu de la bunica sună aşa: „Să faci ce SPUNE popa, nu ce FACE popa.”

pentru că atunci când spui „popii” te referi la absolut toți, ori eu sunt absolut sigur că nu absolut toți sunt ipocriți. Pentru că, de-un exemplu, am cunoscut pe cineva care nu era. Și pentru că, de-un alt exemplu, am auzit de la alții că au cunoscut pe câte cineva care nu era. Ca să nu mă limitez la exemple teoretice, vă invit să lecturați câteva gânduri ale lui Cudi de acum 3 ani pe tema religiei.

Nu, Vero, nu toți preoții sunt ipocriți, iar la concluzia asta se poate ajunge chiar fără să fi întâlnit nici unul, uzând doar de bunul simț. Religia este o cale care propune bunătatea, curățenia sufletească, iubirea, altruismul, detașarea de cele lumești, spiritualitatea. Este absolut logic și firesc ca o parte dintre cei care dau la teologie să fie atrași de aceste principii, adică să meargă acolo din convingere. Dintre ei, unii vor deveni preoți de vocație. Ne putem întreba care este numărul lor dar nu putem afirma că toți sunt ipocriți și apoi pretinde să fim luați în serios pe subiecte de religie.