Prof. univ. dr. ing. Dan Cașcaval, senator PSD de Iași, despre Programul Anghel Saligny

Nu ştiu dacă al doilea set de măsuri de austeritate financiară a suscitat mai multe şi mai aprinse discuţii în spaţiul public (oare şi privat, faţă în faţă cu iniţiatorii?) decât primul, căci primul set este deja „înghiţit” (din păcate, odată cu reducerea burselor, va fi cam singura alternativă de înghiţit de către mulţi elevi şi studenţi…) şi cumva dispărut din prima linie a atenţiei (va reapărea cu siguranţă când va genera efectele reale sociale, altele decât cele visate financiar). Dar, ştiu că acest nou pachet de măsuri este acum intens dezbătut şi combătut şi a învolburat alte categorii de angajaţi şi niveluri administrative.

Programul Naţional de Investiţii „Anghel Saligny”. Un punct fierbinte, din păcate nu singurul, din acest pachet. Dar, doar la el mă voi referi. Si nu voi face discuţie despre oportunitatea, impactul, raţionalitatea sau chiar legalitatea măsurilor de restricţionarea a fondurilor destinate acestui program naţional.

Nu mă voi referi, deci, la şantierele deschise şi îngheţate (dacă putem presupune dezgheţul cândva – mai degrabă să ne imaginăm şanturi, gropi, decopertări de drumuri, fundaţii etc. rămase de izbelişte). Nu mă voi referi, deci, la sutele sau, mai corect, miile de oameni din domeniul construcţiilor rămaşi fără activitate (foarte posibil şi fără slujbe). Nu mă voi referi, deci, la facturile emise în urma realizării unor lucrări şi care nu vor mai fi plătite, situaţii în care abordarea legală a executantului va fi să execute primăriile. Si nu mă voi referi nici la inexistenţa unor propuneri de finanţare alternativă sau la inexistenţă unor reglementări legale privind întreruperea acestor proiecte.

Mă voi referi la impactul pur uman, care, în discuţiile asociate acestui subiect, a trecut pe un plan secund (terţiar chiar), cel puţin în accepţiunea iniţiatorului. Socrii mei au împlinit 90 şi peste 90 de ani. Locuiesc într-o comună nu departe de Iaşi. Anul trecut, printr-un proiect „Anghel Saligny”, pe la poarta lor a fost trasă o conductă de alimentare cu gaz metan.

La vârsta lor, pentru cea mai mare parte a celor care au norocul să o atingă, fireasca lipsă de putinţă (să nu îi spun neputinţă) fizică îi împiedică să mai facă planuri, să mai construiască ceva, să îşi mai dorească ceva. In consecinţa existenţei „gazului la poartă”, socrii mei, fără să conteze vârsta în iniţiativă, şi-au montat anul acesta o centrală termică. Pentru căsuţa lor, centrala îi va ajuta să scape de corvoada fizică a încalzitului cu lemne, cu tot ceea ce presupune aceasta ca efort fizic şi confort. Plus aspectele de sustenabilitate, căci, nu-i aşa?, „sustenabil” este unul dintre termenii la ordinea zilei (depăşit doar de… „austeritate”).

Deci, având conducta de gaz la poartă, socrii mei, de 90 şi peste 90 de ani, şi-au montat o centrală termică, au scăpat de butelie, de disconfortul folosirii sobei cu lemne, iar viaţa lor s-a simplificat mult. Câţi ani vor mai avea de trăit, şi să dea Dumnezeu să se bucure cât mai mult de ei, viaţa lor cotidiană va fi mult mai simplă. Mai uşoară. Aşa cum merită.

Un exemplu minuscul despre cât bine pot aduce aceste proiecte în viaţa locuitorilor din comune, din sate. Si nu doar a celor care sunt la o vârstă înaintată. Iar dacă oferi locuitorilor tineri facilităţile unei lumi mai moderne decât cea în care sunt încă şi, se pare, vor rămâne încă satele noastre, poate că nici nu vor mai dori să le părăsească.
Chiar dacă veşnicia s-a născut la sat, metafora lui Blaga trebuie înţeleasă ca o metaforă şi trebuie să rămână doar o metaforă. Satul românesc nu trebuie să rămână ca atunci când s-a născut veşnicia, într-o statornicie convenabilă susţinută şi de blocarea fondurilor sale de dezvoltare. Adevărata miză a programului „Anghel Saligny” o reprezintă modernizarea comunităţilor rurale din România. O modernizare care a uşurat viaţa unor bătrâni de 90 de ani şi care va uşura şi înfrumuseţa viaţa a încă milioane de români. Care, direct sau indirect, de fapt va moderniza România.