Prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, fost președinte al Academiei Române: O casă cât istoria

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Aflu cu bucurie că Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca „își îmbogățește patrimoniul prin edificarea primei case evreiești” – cum spune comunicatul oficial – care va face parte din colecția Parcului Etnografic Național „Romulus Vuia”. Casa provine de la Cămârzana, din Țara Oașului (județul Satu-Mare) și reprezintă o mostră originară de arhitectură specifică, aproape nereprezentată până acum în respectivul muzeu. Nu este ușor să strămuți o casă și încă la distanță așa de mare. Un artist numit Florin Adrian Marc asigură activități de proiectare, execuție și conservare, ajutat de o echipă de specialiști și de meșteri locali pricepuți în astfel de operațiuni.

Ce mai aflăm? Multe detalii. Proiectul a fost inițiat de Muzeul Etnografic al Transilvaniei la propunerea artistului israelian de origine română Belu Simion Făinaru, cu sprijinul Asociației „Simion Bărnuțiu” din Cluj-Napoca, condusă de un brav om de afaceri, Adrian Crivii, mare iubitor de cultura și implicat major în sprijinirea culturii. Ansamblul va fi completat de o instalație artistică realizată de artistul Belu Simion Făinaru, dedicată comemorării evreilor deportați de autoritățile ungare din nordul Transilvaniei și exterminați în lagărul de concentrare și exterminare de la Auschwitz. În acest fel, proiectul îmbină recuperarea patrimoniului construit cu dimensiunea memorială și educativă a istoriei comunităților evreiești din Transilvania.

Transferul construcției în Parcul Etnografic Național „Romulus Vuia”, secția în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, a fost realizat cu sprijinul Muzeului Județean Satu Mare și cu susținerea Academiei Române, a Rețelei Naționale a Muzeelor din România, a Comunității Evreilor din Cluj-Napoca – Cultul Mozaic, precum și a numeroase personalități și organizații din domeniul cultural.

Este frumos și bine că este așa. Muzeul Etnografic din Cluj-Napoca este „al Transilvaniei”, iar Transilvania aparține tuturor locuitorilor săi. Unii dintre acești locuitori – și, de la un timp, nu puțini – au fost evrei, trăind preponderent în orașe. Dar au fost și evrei locuitori în sate și, lucru mai rar, evrei-țărani. În Maramureș și în zona Sătmarului au fost familii de evrei cultivatori de pământ și crescători de animale. S-au adunat multe mărturii în acest sens, pe care le cuprind arhivele, bibliotecile și muzeele.

Eu am o astfel de mărturie orală, primită demult de la maestrul Harry Maiorovici, născut la Sighetu Marmației în 1918 și stins la Cluj-Napoca în anul 2000. El, care mersese pe jos la Viena ca să studieze muzica, care fusese trimis în lagăr, de unde se întorsese la 1945, el, care devenise unul dintre cei mai mari compozitori de muzică de filme din România. Harry Maiorovici și-a trăit „istoria” în România și mi-a povestit cum evreii și românii din Sighet erau în copilăria lui împreună, trăiau și munceau împreună și s-au apărat împreună de extremismul legionarilor, cu ajutorul deputatului țărănist Ilie Lazăr. Acesta, împreună cu țăranii români, i-au numit pe evrei „frații noștri” și nu au lăsat să fie dați „pe mâna proștilor”, oprind mișcarea antisemită.

Iar de la Gheza Vida – artistul român de excepție, cu nume maghiar, în spatele căruia stă o stupefiantă poveste – știu despre masacrul de la Moisei, satul erou, ai cărui locuitori au fost decimați de fasciștii maghiari. Masacrul de la Moisei a fost făcut la data de 14 octombrie 1944 de către unități militare maghiare aflate în retragere din Transilvania de Nord, pe Valea Izei, în două case de lemn aflate la ieșirea din comună. Au fost uciși 29 de români și 3 evrei. Atunci, conducătorii satului au fost chemați și li s-a ordonat să-i predea pe evreii de-acolo. S-a întrunit Sfatul bătrânilor și aceștia au decis că nu-i predau pe cei câțiva evrei, consătenii lor. La întrebarea de ce nu-i predau, fiindcă evreii erau „inamicii numelui de creștin” și „vânzătorii Mântuitorului”, cel mai bătrân a spus (în grai popular românesc, transpus aici literar): „Sunt evrei, dar sunt ai noștri și nu vi-i dăm!”. Impresionat de acest crud episod, artistul Gheza Vida a făcut ansamblul sculptural „Sfatul bătrânilor”.

Cu asemenea momente de viață, este nefiresc să nu ai în Muzeul Etnografic al Transilvaniei mărturia trecerii prin această provincie românească și a evreilor. Evreii au viețuit, adesea au doar supraviețuit, dar au și conviețuit cu românii, maghiarii, sașii, ucrainenii, romii și alții de pe teritoriul României. Românii și maghiarii i-au discriminat de multe ori, i-au umilit pe evrei și au ajuns cu ei până la Holocaust. Nu există scuză pentru așa ceva, dar viața a mers de multe ori înainte și în bună înțelegere. Dacă nu ar fi fost bine, dacă nu ar fi fost de trăit aici, nu veneau evreii să se așeze printre înaintașii noștri, ci se duceau spre alte zări.

Casa evreiască din Cămârzana reflectă o lume care nu mai este. Dar este o lume care a fost vie. Când se vorbește la noi despre evrei, de regulă se vorbește despre discriminări, despre Holocaust, despre antisemitism. Muzeul Etnografic al Transilvaniei, prin secția sa în aer liber din Hoia, ne invită să vorbim și despre altceva, anume despre conviețuire. Uităm adesea că, atunci când nu s-au amestecat politicienii ca să ne decidă din afară soarta, nu a fost tocmai rău traiul nostru împreună, că ne-am respectat obiceiurile și sărbătorile, că ne-am apropiat, că ne-am chiar înrudit și că am avut momente frumoase de conviețuire.

Primul muzeu al satului în aer liber din România a fost creat în 1929, la Cluj, de către profesorul Romulus Vuia. Dimitrie Gusti avea să facă Muzeul Satului din București abia în 1936. Este normal ca vizitatorii de la Cluj să vadă în muzeu, alături de case românești, maghiare, săsești, secuiești, și (măcar) o casă evreiască, alături de care, un artist de mare anvergură (cu expoziția sa făcută recent la Bienala de la Veneția), precum Belu Simion Făinaru, creează o instalație care-i comemorează pe evreii deportați din partea ocupată a Transilvaniei.

În acest fel, recuperarea patrimoniului se îmbină cu dimensiunea memorială, etnografia se îmbină cu istoria, moștenirea materială a trecutului cu tragedia unui popor. Toți cei implicați, inclusiv fostul meu student, acum profesorul Tudor Sălăgean, directorul menționatului muzeu, merită toată considerația și prețuirea.

Sursa: gazetadecluj.ro