Profesorul Ioan Aurel Pop vorbește despre măsurile discriminatorii în lume înainte de 1945

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

În ultimul timp, este dată adesea de exemplu România pentru legislația discriminatorie și antisemită de dinainte și din timpul Războiului Mondial petrecut între anii 1939-1945 și pentru marile sale personalități implicate în susținerea unor astfel de idei. Ba, românii sunt blamați și pentru ideile lor despre eugenie. Dar pentru o apreciere veridică a situației de atunci, a eventualei „unicități” și „originalități” a României în materie de discriminare, este nevoie de o privire comparativă.

Germania nazistă, țările și regiunile ocupate de Germania, precum și cele aliate, inclusiv majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est (Italia, Ungaria, Slovacia România), au adoptat legi antisemite (de exemplu, Legile de la Nürnberg, din 1935, în Germania) sau au implementat măsuri discriminatorii. Germania nazistă a fost principalul exponent al legislației rasiale antisemite. Legile de la Nürnberg au revocat cetățenia evreilor germani, au interzis căsătoriile și relațiile sexuale între evrei și cetățeni „cu sânge german”, excluzându-i sistematic pe evrei din viața publică și economică.

După semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), Ungaria a intrat într-o perioadă totalitară, marcată de revizionism și a adoptat o politică internă ultraconservatoare, condusă de „amiralul” și „regentul” Miklós Horthy. O politică dictatorială de extrema stângă fusese aplicată în Ungaria și în timpul lui Kun Béla (1919), când fusese proclamată „republica sovietică”, oprită să se manifeste de către România. Din 1920, regimul revizionist ungar a inclus măsuri discriminatorii, îndreptate în special împotriva populației evreiești și a minorităților politice, pe fondul unui naționalism exacerbat. Măsurile discriminatorii și politice de după 1920 au vizat prigoana evreilor. Ungaria a adoptat legi care micșorau accesul evreilor în diverse domenii: au fost introduse cote (numerus clausus) care limitau participarea evreilor la universități și profesii liberale la un procentaj de 20%, care pe parcurs a fost drastic redus. Statul ungar a urmărit o politică de asimilare a minorităților rămase (români, slovaci, germani), statisticile din perioada 1920-1930 arătând o scădere nefirească a numărului de persoane care și-au declarat o altă etnie decât cea maghiară, în ciuda faptului că statistici anterioare indicau o prezență mai mare a acestora. Autoritățile au impus un control strict asupra organizațiilor de stânga, a sindicatelor și a oricărei forme de opoziție care ar fi putut pune în pericol regimul horthyst, definit prin xenofobie și șovinism. Prin intermediul reformelor agrare și a politicii de cadre, statul a favorizat clasa de mijloc maghiară și elitele, marginalizând grupuri considerate „neloiale” statului ungar. Aceste măsuri au fost fundamentate pe o ideologie revizionistă, care considera Trianonul o „nedreptate istorică”, încercând astfel să consolideze unitatea națională prin excluderea sau asimilarea forțată a celor considerați străini de națiunea maghiară. Ulterior, începând cu anul 1938, Ungaria a adoptat alte legi antisemite, similare celor de la Nürnberg, care limitau drastic cota de evrei în profesiile liberale, comerț și administrație, culminând cu discriminarea severă și deportările spre lagărele de exterminare naziste în timpul războiului. Holocaustul din Ungaria a reprezentat exterminarea rapidă și sistematică a peste 550 000 de evrei maghiari, majoritatea deportați la Auschwitz în primăvara-vara anului 1944, după ocuparea țării de către Germania nazistă. Deportările au fost realizate cu sprijinul activ al autorităților și jandarmeriei maghiare. De pe teritoriul jumătății din Transilvania, smulse de la România în 1940, au fost deportați și exterminați circa 120 000 de evrei. Pe acest teritoriu, în câteva rânduri, grupuri de evrei și români au fost uciși și înmormântați în cimitire comune. Lozinca față de românii din Transilvania între 1940-1944 a fost: „Fără cruțare!” (Nincs kegyelem!).

Italia fascistă a adoptat, sub influența Germaniei, începând cu anul 1938, „Manifestul Rasei” și ulterior legi care interziceau evreilor căsătorii mixte, participarea la viața politică, militară și interzicerea deținerii de proprietăți mari. Alte state satelit sau aliate: Slovacia, Croația și Bulgaria au adoptat de asemenea legislații discriminatorii proprii sau importate, urmând politicile Axei, care au dus la segregarea și persecutarea populației evreiești și a altor minorități.

La finele perioadei interbelice, anumite guverne de extremă dreaptă au adoptat și în România o legislație discriminatorie. Guvernul Goga-Cuza (la începutul anului 1938) a inițiat măsuri de restrângere a drepturilor minorităților. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, legislația a impus muncă obligatorie pentru evrei, excluderea lor din viața economică și confiscarea bunurilor, inclusiv în teritoriile administrate. În ianuarie 1938, guvernul a inițiat o politică de revizuire a cetățeniei evreilor din România, soldată cu retragerea cetățeniei pentru 200 000 – 300 000 de evrei (cam o treime in populația evreiască de atunci). Sub guvernele Ion Gigurtu și Ion Antonescu, au fost impuse legi care interziceau căsătoriile mixte, confiscau proprietăți, limitau accesul la educație, medicină, avocatură și obligau la muncă forțată. „Românizarea” (1940-1944) a însemnat un proces de expropriere masivă a bunurilor și afacerilor evreiești, trecute în proprietatea statului român. „Statutul Evreilor” (august 1940) a definit juridic evreii pe criterii rasiale, nu religioase, separându-i de restul populației. Aceste politici au creat cadrul legal pentru persecuția activă, deportările în Transnistria și Holocaustul în România, în timpul căruia au pierit sute de mii de evrei. Aceeași politică discriminatorie a fost dusă și contra romilor, deportați cu miile în Transnistria. Totuși, legionarii (principala grupare de tip fascist din România) nu a obținut niciodată în alegeri mai mult de 15,6% din voturi, fapt care arată că nici măcar un român din șase nu era de partea acestei organizații.

Franța de la Vichy (1940-1944), condusă de mareșalul Philippe Pétain, a adoptat o serie de legi discriminatorii, antisemite și xenofobe, parte a ideologiei sale numite „Revoluția Națională” și a colaborat activ cu Germania nazistă. Principalele direcții și legi discriminatorii și antisemite au vizat „Statutul Evreilor” (octombrie 1940). Prima lege majoră care îi definea pe evrei pe criterii rasiale (nu religioase) și îi excludea din funcțiile publice, armată, învățământ, presă și cinema a fost dată în 1940. Au mai fost adoptate legi pentru exproprierea și confiscarea bunurilor și întreprinderilor deținute de evrei, trecându-le în mâini „ariene”. Legile anti-evreiești din 1941 au înăsprit restricțiile, interzicând practic evreilor orice profesie liberală sau comercială și obligându-i să se înregistreze. Regimul de la Vichy a fost direct responsabil pentru arestarea și deportarea a aproximativ 76 000 de evrei din Franța, dintre care 80% au fost arestați de forțele franceze, inclusiv de „miliția franceză”. S-au creat lagăre de prizonieri pe teritoriul francez, unde condițiile erau inumane. Au fost și legi îndreptate împotriva refugiaților străini, a comuniștilor, a republicanilor spanioli și a romilor. Între 70 000 și 90 000 de persoane au fost deportate din motive politice. Aceste măsuri au transformat statul francez, dintr-o republică democratică, într-un organism autoritar și complice la Holocaust, acțiunile fiind adesea inițiate de guvernul de la Vichy, nu doar impuse de regimul hitlerist.

În Spania, regimul dictatorial al lui Francisco Franco (1939-1975) a fost caracterizat prin măsuri discriminatorii profunde, care au vizat diverse grupuri sociale, politice și etnice, impunând o ideologie național-catolică strictă. Femeile se aflau sub o tutelă severă, fiind discriminate prin lege. Acestea aveau nevoie de permisiunea soțului pentru a lucra, a călători sau a deține proprietăți. Rolul lor era limitat la cel de mamă și soție, în conformitate cu o ideologie patriarhală. Orice formă de opoziție a fost interzisă, ducând la încarcerarea, exilarea sau execuția a mii de republicani, socialiști, comuniști și anarhiști. Utilizarea limbilor catalană, bască și galiciană a fost interzisă în spațiul public, educație și administrație, promovându-se o omogenizare culturală forțată sub ideea „o singură Spanie”. Catolicismul era singura religie admisă oficial, minoritățile religioase (protestanți, evrei) fiind marginalizate sau persecutate. În timpul dictaturii, a existat un fenomen sistematic de răpire a copiilor născuți de mame republicane sau din familii defavorizate, aceștia fiind dați spre adopție unor familii fidele regimului, adesea prin intermediul unor instituții religioase. Au fost și restricții severe asupra contracepției. Aceste măsuri au creat o societate bazată pe frică și conformism, cunoscută sub numele de franchism sociologic.

Practic, nicio țară implicată în Al Doilea Război Mondial nu a reușit niciuna să păstreze o linie cu-adevărat democratică. Totuși, state precum Marea Britanie, S.U.A., Elveția și țările scandinave (Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda) nu au adoptat legi antisemite oficiale de tip rasial, asemănătoare cu cele din Germania sau aliații săi. Aceste țări și-au menținut, în general, cadrul legal de egalitate a cetățenilor, deși au existat forme de discriminare socială sau restricții la imigrație în anumite cazuri. Cele mai grave au fost legile eugenice. Germania nazistă a implementat cele mai drastice politici de eugenie, cunoscute sub numele de „igienă rasială”. Acestea au inclus sterilizarea forțată a persoanelor cu boli ereditare, dizabilități sau „nedorite” social, culminând cu Holocaustul. Dar nici statele pretinse democratice nu s-au dat înapoi de la asemenea măsuri. Astfel, Statele Unite ale Americii au fost printre primele care au adoptat legi de sterilizare forțată la începutul secolului al XX-lea (începând cu statul Indiana, în 1907). Aceste legi vizau adesea persoanele din instituții psihiatrice, criminalii sau indivizii considerași „deficienți mintal”. Țările nordice (Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda), care se lăudau cu democrația lor avansată, au adoptat legi de sterilizare eugenică în anii 1930, care au rămas în vigoare, în unele cazuri, până prin anii 1970, vizând îmbunătățirea calității genetice a populației. Legi sau politici eugenice (sub diverse forme, inclusiv restricții la căsătorie) au fost discutate sau implementate, într-o măsură mai mică, în țări precum Canada, Elveția și unele state din America Latină. În România, nu s-au adoptat legi eugenice. După ororile celui de-Al Doilea Război Mondial, eugenia a căzut în dizgrație, fiind recunoscută ca o pseudo-știință care încălca drepturile omului. Până la Al Doilea Război Mondial și înainte de demascarea eugeniei drept practică pseudo-științifică, mulți savanți autentici au fost înșelați de propaganda făcută în favoarea acestei metode și au crezut sincer că „amestecul raselor” dăuna grav sănătății grupului.

Finlanda, în perioada anterioară anului 1944 și în special în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a adoptat o poziție complexă, fiind o democrație parlamentară care a luptat alături de Germania nazistă împotriva URSS, dar a refuzat în mare măsură să aplice politicile antisemite radicale cerute de Berlin. Germania a făcut presiuni constante asupra Finlandei pentru a introduce legislație antievreiască similară cu cea din alte țări ocupate sau satelite, dar conducerea finlandeză s-a opus. Totuși, pe parcursul Războiului de Continuare (1941-1944), în zonele din Carelia ocupate de finlandezi, populația de origine rusă a fost supusă unor măsuri de restricție, inclusiv internarea în lagăre, din motive de securitate militară. În același timp, Finlanda a aplicat prin lege metode de eugenie, adică de „îmbunătățire” biologică a „rasei”.

În perioada anterioară anului 1944, în special spre sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940, Bulgaria a adoptat o serie de măsuri discriminatorii, influențată de alianța cu Puterile Axei. Acestea au vizat în special populația evreiască (puțină, totuși, ca număr). Astfel, în decembrie 1940, Bulgaria a adoptat „Legea pentru apărarea națiunii”, prin care s-au limitat drastic drepturile evreilor. Restricțiile sociale și economice includeau obligativitatea purtării stelei galbene, interdicția căsătoriilor mixte între evrei și etnici bulgari, precum și confiscarea averilor și restricționarea accesului la anumite profesii. Au existat și tensiuni și politici de asimilare sau control asupra minorităților, mai ales a turcilor, pe parcursul primei jumătăți a secolului al XX-lea, în special în contextul schimbărilor teritoriale. După Primul Război Mondial și ulterior, au avut loc schimburi de populație, inclusiv tratate cu România (precum cel de la Craiova din 1940), care au dus la strămutări forțate sau organizate ale minorităților etnice. Aceste politici au făcut parte dintr-un context mai larg de naționalism și presiuni exercitate de Germania nazistă asupra statelor din Europa de Est, deși s-a consemnat și o rezistență a unor segmente din societatea bulgară față de deportarea finală a evreilor din „vechiul regat” Bulgaria.

În perioada 1918-1941 și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Iugoslavia a fost marcată de tensiuni etnice și măsuri discriminatori. Discriminarea etnică în Regatul Iugoslaviei (1918-1941) a fost dominată de ideea unui stat unitar iugoslav care, în realitate, a promovat hegemonia sârbă, marginalizând croații, slovenii, bosniacii, macedonenii și albanezii. Aceasta a inclus măsuri administrative de centralizare și limitare a autonomiei locale. Regimul fascist croat Ustașa a implementat înainte de 1944 măsuri discriminatorii extreme și de genocid împotriva sârbilor, evreilor, romilor și a oponenților politici. Forțele Axei și aliații lor locali (Ustașa și alte miliții) au recrutat forțat populația și au aplicat măsuri discriminatorii. Limba sârbo-croată a fost impusă ca limbă oficială, limitând utilizarea limbilor minorităților în administrație și educație. Aceste măsuri au contribuit la tensiunile care au explodat în timpul conflictelor din Al Doilea Război Mondial.

În perioada anterioară anului 1944, Portugalia se afla sub regimul autoritar numit „Statul Nou”, condus de António de Oliveira Salazar (din 1933). Deși Portugalia a fost neutră în război și nu a adoptat legislația rasială nazistă de exterminare, regimul a implementat măsuri discriminatorii și de control bazate pe ideologia naționalistă, conservatoare și colonialistă. Cea mai gravă formă de discriminare a fost sistemul legal din coloniile portugheze (Angola, Mozambic, Guineea-Bissau, etc.): populația locală era clasificată ca „indigeni”, spre deosebire de europeni și un număr mic de „asimilați”; „indigenii” erau supuși muncii forțate, impozitelor speciale și nu aveau drepturi civile depline, fiind guvernați de o legislație diferită de cea a cetățenilor portughezi. Regimul Salazar a instituit o cenzură strictă și a utilizat poliția politică pentru a suprima opoziția. Măsurile erau îndreptate împotriva comuniștilor, sindicaliștilor și liberalilor, limitând libertatea de exprimare și asociere. Constituția din 1933 promova o viziune conservatoare, susținând că locul femeii este în cămin. Deși femeile aveau drepturi formale, accesul lor la anumite funcții publice și libertatea socială erau restricționate prin norme culturale și juridice (de exemplu, inegalitatea în cadrul familiei). Romii au fost adesea marginalizați și supuși unor măsuri administrative de control și supraveghere, fiind priviți cu suspiciune de autoritățile locale și centrale. Regimul a urmărit o politică de „ordine și disciplină”, care a dus la o societate stratificată, unde drepturile erau condiționate de loialitatea politică și, în colonii, de rasă.

Nu există vreo țară europeană în epoca interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în care să nu se fi luat măsuri discriminatorii împotriva minorităților (etnice, religioase, sexuale etc.), mai ales împotriva evreilor. De asemenea, nu există nicio țară în care o parte a intelectualității să nu se fi raliat acestor măsuri, adesea doar la nivel declarativ. Ar fi simplu să selectez și să enumăr aici numele acestor oameni – unii eminenți scriitori, eseiști, savanți – dar cui ar folosi? Orientarea lor ne pare azi și este odioasă și condamnabilă, dar creațiile lor valoroase se situează dincolo de aceste conjuncturi. Ceea ce spun nu are deloc scop de scuză, ci are sens de constatare. Prezentarea intelectualilor români cu scrieri antisemite în cadru exclusiv românesc nu are nicio relevanță și dă impresia unicității negative a românilor. De asemenea, când se analizează intensitatea discriminării, trebuie să se țină seama și de proporția minorităților în totalul populației și de numărul unei anumite minorități. Nu este totuna să se ia măsuri contra a 4% sau contra a 0,5% din întreaga populație; de asemenea, nu este totuna ca numărul unei minorități dintr-o țară să fie 800 000, iar în alta 50 000, la valori numerice comparabile ale populațiilor totale. Totuși, până la urmă discriminarea rămâne discriminare oriunde și oricum s-ar manifesta, dar nu oricând. Timpurile diferite au condus la forme de discriminare diferite. De asemenea, de legislațiile care au introdus și prevăzut discriminarea sunt de vină elitele unor epoci și locuri, dar nu popoarele respective și nici măcar intelectualii fără putere de decizie (sau fără decizii luate și aplicate de ei), care s-au lăsat amăgiți. Noi, contemporanii, nu trebuie să fim inchizitori și cenzori cu morții – care nu se mai pot apăra – ci cu viii care încalcă legislația în vigoare. Războiul cu istoria și cu cei morți este o formă perversă de distragere a atenției de la problemele stringente actuale și de creare a unor sentimente de ură față de anumite grupuri din societate, de învrăjbire a spiritelor.

Sursa: Gazeta de Cluj