PSD: între a face istorie și a fi istorie

Stimați participanți,

Mă adresez vouă printr-o formulă neprotocolară, colocvială, așa cum s-a încetățenit între adevărații social-democrați, dintr-un întreit motiv: îngrijorarea față de starea deplorabilă a stângii democrate românești, în contextul crizei în care se află deopotrivă stânga europeană și democrația globală; preocuparea față de soarta națiunii române, în pericol de a-și pierde coeziunea socială, identitatea culturală și suveranitatea statală; temerile, poate ceva mai egoiste, ca generația mea să nu dispară lăsând în urmă doar o ruină din tot ceea ce s-a străduit să construiască, fără ca măcar să dea un avertisment asupra pericolelor care ne pasc ca neam, ca stat și ca persoane umane.

1.     Ce mă îndreptățește să vă scriu?

Nu mai sunt membru PSD (am demisionat în 2011, în împrejurări pe care nu este cazul să le reamintesc acum) și nici al unui alt partid; nu doresc să reintru în politica de partid; nu am nici o funcție publică și nu intenționez să dobândesc una, indiferent de natura ei. Nu aș fi interesat de Congresul vostru și nici de soarta PSD, dacă nu aș ști că de la generațiile anterioare ați moștenit, pe de o parte, un mare electorat fidel valorilor social-democrate, care simte că a rămas fără o suprastructură politică aptă a-l conduce spre înfăptuirea aspirațiilor sale legitime, iar pe de altă parte, o infrastructură organizatorică fără egal, absolut necesară pentru mobilizarea maselor în lupta împotriva forțelor antidemocrate și antinaționale care ne pun în pericol existența ca ființe libere, ca stat și ca națiune.

În discuția Congresului nu este, așadar, soarta PSD, ca stare de fapt de un interes limitat, ci soarta stângii românești, ca posibilă speranță pentru resuscitarea demnității noastre naționale, pentru reabilitarea justiției sociale și pentru redobândirea suveranității statale într-o Europă, dacă se poate, unită, puternică, echitabilă și pacifică.

Mă simt îndreptățit să vă scriu în acest sens întrucât timp de câteva decenii, după revoluția începută în 1989 și terminată ca reformă de sistem prin adoptarea Constituției din 1991, am fost, împreună cu alți colegi de generație, în avangarda luptei pentru trecerea României de la dictatură la democrație, de la economia de comandă la economia de piață, de la o societate închisă și controlată la una deschisă și liberă; toate din perspectiva și întemeiate pe valorile stângii democrate care așează munca înaintea capitalului, statul înaintea pieței, comunitatea înaintea individualismului și solidaritatea personalistă înaintea egoismului consumerist marcat de șovinismul și decadența bunăstării.

A fost un moment în care, în calitate de director-coordonator al Institutului Social-Democrat, am încercat să ofer suport ideologic și coerență programatică acțiunii politice a stângii social-democrate, formând totodată un număr deloc neimportant de cadre în vederea practicării unui management politic profesionist. Multe din aceste resurse umane calificate au fost abandonate sau irosite de PSD. Altele sunt încă printre voi și își așteaptă o corectă „valorificare”.

A fost de asemenea un moment în care am exercitat toate funcțiile de vicepreședinte posibile în structurile naționale, transnaționale și internaționale ale stângii democrate. Am fost vicepreședinte al PSD, membru al Prezidiului Partidului Socialiștilor Europeni (funcție corespunzătoare celei de vicepreședinte), vicepreședinte al Grupului Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European, împuternicit permanent pentru îndeplinirea funcției de vicepreședinte ex officio al Internaționalei Socialiste. Toate acestea mi-au dat posibilitatea să cunosc și să înțeleg evoluțiile și involuțiile stângii românești, europene și internaționale, oferindu-mi o solidă bază de cunoștințe și de legitimitate pentru a vă vorbi.

2.     Să nu uitați cine sunteți! Și să nu vă lăsați intimidați de acuzele nedrepte care vi se aduc!

Încă din 1990 s-a încercat timorarea forțelor de stânga din România cu tot felul de acuzații menite a le inhiba acțiunea.

a) O primă acuzație, vehiculată abuziv din primele luni ale anului 1990 și până astăzi, cu o virulență când mai mare când mai mică, este aceea că stânga românească postdecembristă, sintetizată în timp, după nenumărate frământări, în PSD, este extrasă din eșaloanele doi și trei ale fostului PCR, și a perpetuat puterea ocultă a fostei Securități ca poliție politică. Avem de-a face cu un fals grosolan din care își trag rădăcinile alegațiile potrivit cărora această stângă nu ar fi social-democrată, ci cripto-comunistă și neo-comunistă.

Pe scurt, istoria stângii democrate post-comuniste românești, respectiv a PSD, este următoarea.

i. Spre deosebire de toate celelalte țări ale fostului bloc sovietic, România a fost lipsită de o veritabilă dizidență în interiorul PCR, din care apoi să se constituie așa numitele partide comuniste reformate, apte a asigura o „tranziție de catifea” către preluarea puterii de către partidele unei drepte cosmopolite moderne, formată în umbră cu sprijinul bisericii catolice, în primul rând, și al Occidentului euro-atlantic, în subsidiar. De aceea, în România trecerea de la comunism la postcomunism, în cadrul unui proces global similar, din multe puncte de vedere, cu ceea ce mai târziu avea să fie cunoscut sub denumirea de „primăvara arabă” (fac această comparație întrucât mulți dintre dvs vă amintiți mai ușor această așa zisă primăvară, decât evenimentele din decembrie 1989), s-a produs prin violență, cu un semnificativ sprijin extern.

Fosta forță politică conducătoare, PCR ca partid unic, s-a prăbușit peste noapte fără a lăsa urmași viabili. Vidul de putere astfel creat a fost imediat umplut de mișcarea politică spontană, plurală sub aspect ideologic și incoerentă sub aspect organizatoric, numită Frontul Salvării Naționale (FSN). Ceea ce a unit această mișcare este tocmai ideea negării ordinii comuniste. Atât!

Fostele partide istorice, destructurate încă de la începutul instaurării comunismului real, imediat după război, și oricum marcate de tradițiile politice românești interbelice care cunoscuseră repetate derapaje autoritariste, nu erau pregătite pentru preluarea imediată a guvernării. Occidentul le-a „adoptat” doar pentru că nu a avut o altă soluție și numai după ce s-au întărit prin integrarea unor tehnocrați formați în școlile comuniste. (În 1996, în conducerea aleasă a PNŢCD, 60% dintre componenți fuseseră membri ai PCR, în vreme ce în PDSR ponderea acestora era sub 40%). Acestea sunt adevăruri de necontestat.

Așa cum s-a întâmplat în absolut toate revoluțiile din istorie, schimbarea, trecerea de la un sistem de organizare a societății la altul, demolarea structurilor de rezistență ale vechiului regim politic și înlocuirea lor cu altele, întemeiate pe principii noi, se realizează de către elitele ordinii dispărute. Conducerea eficientă a oricărui proces se asigură, înainte de toate, prin meritele prezente și nu prin legitimitatea morală oferită de martirajul trecut. De asemenea, trebuie ținut seama că legitimitatea nu este același lucru cu autoritatea. Prima se bazează pe simpatie. A doua, pe competență. Încrederea populară, ca temelie a coeziunii sociale, vine din amândouă, dar în ultimă instanță competența este decisivă, fiind singura care trece de proba rezultatelor concrete.

 

Din motive care îmi par evidente, cea mai mare parte a elitelor revoluționare care alcătuiau FSN aveau vederi de stânga. Ele se bucurau și de cea mai mare simpatie populară, într-o societate caracterizată de un mod de viață tradițional (sesizabil în organizarea tradițională a familiei, a bisericii și a statului) autoritar și egalitar.

ii. Că această parte s-a organizat în partid și a participat la alegeri sub numele puterii revoluționare legitimate de victoria asupra vechiului regim a fost, cred, o greșeală, mai ales din punct de vedere moral. Aceasta nu i-a afectat însă identitatea și rolul istoric.

Guvernarea FSN din anii 1990-1992 a înlocuit complet ordinea comunistă cu una pluripartidistă, chiar dacă ulterior pluralismul a căpătat aspecte anarhice, democratică, chiar dacă democrația a alunecat rapid pe panta oportunismului electoralist, și a economiei sociale de piață, chiar dacă economia de piață s-a dovedit nefuncțională și a făcut loc „capitalismului de cumetrie”. Poți acuza FSN și pe urmașii săi de orice, dar numai de comunism, nu. Comunismul a fost abolit prin cele circa o sută de legi ale reformei, cu politicile aferente lor, adoptate în anii revoluționari amintiți, la finele cărora libertatea era câștigată, în condițiile în care indicatorii macro-economici arătau promițător – deficit bugetar zero, inflație structurală redusă, datorie publică nesemnificativă, șomaj suportabil, monedă stabilă. Că toate acestea trebuiau să se reflecte și în economia reală, ceea ce s-a petrecut în mai mică măsură, și că în anii care au urmat economia națională s-a transformat într-una de filiale ale unor corporații străine sau multinaționale, este o altă discuție și ea  nu are nimic de a face cu reforma asigurată de social-democrați la începutul ultimului deceniu al secolului trecut.

Pentru că FSN nu a fost un partid comunist reformat, ci unul postcomunist, așa cum existau în alte țări, Occidentul l-a etichetat ca fiind de-a dreptul comunist. Și pentru că sistemul de organizare a societății după încetarea Războiului Rece trebuia să fie capitalist (neoliberal și neoconservator), FSN și urmașii lui au fost tratați mereu ca partide anti-sistem, când ei erau tocmai cei ce puseseră bazele sistemului. Și această inepție se regăsește și astăzi în discursul dreptei tot mai fascizate, care aplică PSD eticheta „ciuma roșie”, extrasă din arsenalul propagandei naziste.

Dacă undeva guvernarea FSN a eșuat, aceasta privește administrarea așteptărilor. După restricțiile, austeritatea și lipsurile impuse de regimul comunist, populația se aștepta ca democrația și libertatea să aducă spontan lapte și miere. Ele aduceau în primul rând răspundere personală, urmată de nevoia disciplinei, efortului și răbdării, a perseverenței și spiritului rațional și pozitiv.

iii. Confruntat cu asemenea sfidări FSN s-a împărțit în două grupuri, care au format apoi două partide: grupul reformiștilor romantici și radicali, care din punct de vedere juridic este succesorul direct al FSN, luând apoi, inclusiv după fuziunea cu alte partide de stânga mai mici, numele de PD, pe de o parte, și grupul reformiștilor pragmatici și prudenți, care au format FDSN și PDSR, înainte de a se transforma în PSD, prin fuziunea cu PSDR (partid social-democrat istoric), precum și cu alte partide și personalități de stânga, pe de altă parte.

Pe măsură ce revoluția din 1989 își atingea obiectivele transformatoare, PD s-a deplasat tot mai mult spre dreapta, ajungând, în cele din urmă, să se transforme în mod oficial în partid creștin democrat și să părăsească Internaționala Socialistă pentru a deveni membru al Partidului Popular European. După aceea el a fuzionat cu diferite partide liberale, dizolvându-se în final în PNL; și acesta devenit din liberal, conservator.

În aceste condiții, cei mai semnificativi și mai mulți lideri, militanți, membri și simpatizanți ai PD, cu viziuni de stânga, au trecut în rândurile PDSR, contribuind la transformarea acestuia în PSD, ca partid al stângii europene moderne, membru al Internaționalei Socialiste și al Partidului Socialiștilor Europeni. Chiar și așa, el a continuat să fie tratat de dreapta europeană, dar și de unele partide socialiste europene, ca forță politică anti-sistem care, în consecință, trebuie lichidată și eliminată din joc, iar nu tratată cu respectul cuvenit unui competitor, potențial partener. Arma principală folosită în acest sens a fost așa zisa luptă împotriva corupției, care trebuia să decapiteze partidul sub ghilotina justiției politizate.

Dacă poate fi acuzat de un narcisism cronic care îl oprește de la recunoașterea greșelilor sale de apreciere, Occidentul euro-atlantic nu poate fi bănuit de o orbire atât de profundă încât să nu observe adevărata natură a PSD. El își continuă, totuși, retorica antipesedistă, încurajând chiar unele manifestări de tip fascist împotriva PSD, tocmai întrucât vede că acesta este – sau cel puțin a fost, până nu demult – un partid popular și un partid național. Deși, de regulă, stânga este internaționalistă, și stânga românească nu face excepție, aceasta are rădăcinile prea adânc înfipte în solul social național pentru a nu fi suveranistă (ceea ce nu trebuie confundat cu naționalismul etnic) și a nu refuza subordonarea intereselor naționale față de agendele hegemonilor regionali și globali. De aceea globaliștii sunt convinși că trebuie distrusă sau făcută să se desprindă de rădăcinile ei, acceptând colonizarea țării. Acesta este pericolul care paște PSD astăzi, ca încă reprezentant oficial al stângii românești.

b) Cât privește problema fostei Securități, trebuie spus că lucrătorii acesteia au fost departe de a avea un comportament uniform după 1989. Unii dintre ei s-au pus în slujba țării și au folosit informațiile și abilitățile dobândite anterior pentru a-i promova interesele în contextul și cu instrumentele noului regim. Alții, în schimb, au încercat să se insinueze în structurile de putere pentru a controla politica statului.

i.  Cei din urmă s-au răspândit aproximativ egal în toate partidele. Contrar a ceea ce se crede, au avut mai mult succes în partidele istorice, decât în FSN/PD/PDSR/PSD.

Neavând la dispoziție partide de dreapta structurate de catolicismul postbelic și negăsind un partid comunist reformat, puterile occidentale, care în mod firesc doreau să ocupe spațiul lăsat liber de URSS, au îmbrățișat partidele istorice. Nici foarte bine organizate, nici foarte abile din punct de vedere politic, nici foarte populare și nici foarte moderne, acestea nu aveau o altă șansă decât să acceadă la putere cu sprijin extern. De aceea erau și canalele prin care puterile euro-atlantice își puteau exercita cel mai ușor influența asupra politicii românești. Iată tot atâtea motive pentru care agenții vechii securități au preferat să se infiltreze în partidele istorice, ale căror grupuri de simpatizanți erau deja penetrate din perioada comunistă. Acolo, agenții fostei securități comuniste s-au întâlnit cu vechii lor adversari din serviciile secrete occidentale, deveniți, între timp, aliați.

În marele partid al stângii postcomuniste, populate de tehnocrați cu mare experiență, inclusiv câștigată în competiția dintre instituțiile civile și cele de forță ale fostului regim, asemenea performanțe erau mai greu de realizat. Obținerea lor a necesitat un efort de decenii, efort ale cărui roade au început să apară abia după anul 2000, respectiv după eșecul guvernării CDR, când istoria partidelor istorice a luat, practic, sfârșit.

Faptul intrării în politica de partid a urmașilor serviciilor de securitate comunistă, nu ar fi fost atât de rău, dacă aceștia nu și-ar fi folosit atuurile informative pentru a devaliza statul și a se îmbogăți exclusiv pe ei și prietenii lor. Dar nici asta nu ar fi fost teribil dacă, pentru a-și asigura câmpul de manevră intern, aceștia nu ar fi încercat să controleze statul și să îl împingă înapoi spre regimul polițienesc.

ii. Exemplul cel mai spectaculos în acest sens este cel al lui Traian Băsescu – Petrov. Cum a reușit acesta să urce în ierarhia FSN/PD este o poveste mai complicată, în care necesitatea s-a întâlnit cu întâmplarea. El nu a devenit cu adevărat influent decât după 1998, după ce a provocat crize atât la nivelul conducerii propriului partid social-democrat, soldate cu îndepărtarea unora dintre liderii principali ai acestuia, cât și la cel al coaliției de guvernământ, soldate cu dobândirea unei poziții de mare influență în chiar vârful guvernului aparent condus de CDR.

De acolo a plecat Băsescu, atât pentru a distruge forțele de stânga care formaseră PD, cât și pentru ca, sub acoperirea condamnării verbale a comunismului, altminteri mort de peste un deceniu, să construiască un „stat paralel”, de tip polițienesc, asemănător celui dictatorial dinaintea anului 1989, având ca nucleu dur trinomul SRI-DNA-ÎCCJ. Acest stat este responsabil pe plan intern de declanșarea şi continuarea procesului de distrugere a elitelor românești (politice, economice, culturale, confesionale, academice, medicale, militare etc.) și a capitalului național, iar pe plan extern de pierderea suveranității naționale și colonizarea României.

În această operă, trebuie recunoscut, Traian Băsescu a beneficiat și de sprijinul unor lideri ai PSD, dar care nu se formaseră și nu se afirmaseră în cadrul partidului, ci fuseseră aduși direct în poziții de conducere sau de influență din partid, în încercarea lui Adrian Năstase de a-l întineri și de a-i oferi o față mai modernă, precum și în dorința de a crea o linie de comandă care să îndeplinească dispozițiile sale, fără a le mai supune cenzurii Președintelui Iliescu. Este vorba, în primul rând, de așa numitul „Grup de la Cluj”, dintre care se distinge figura lui George Maior, numit director al SRI de Băsescu însuși.

Este culmea că tocmai cei care au recreat statul polițienesc cu dictatura serviciilor secrete și a procurorilor, acuză PSD că ar fi urmașul și continuatorul fostei Securități comuniste. Așa cum nu poate accepta că este continuatorul PCR, PSD nu poate accepta nici că este prelungirea fostei Securități.

PSD are însă de învățat, dacă mai poate, că un partid adevărat, și mai ales unul al stângii democrate, nu are cum fi construit cu lideri având un trecut obscur, recomandați de generali „binevoitori”, pseudo-aleși prin aclamații și unanimități lacrimogene, care nu au dat, înaintea ungerii, nici o luptă în apărarea partidului și care nu poartă nici o cicatrice dobândită în bătălia pentru idealurile lui.

3.     Este PSD partidul cel mai corupt sau cea mai mare victimă a justiției corupte?

PSD i s-a lipit eticheta de partid corupt și „partid al corupților”. Celor care se îndoiesc de asta li se poate prezenta lista liderilor „penali” care include nu mai puțin de doi dintre președinții săi: Adrian Năstase și Liviu Dragnea. Ambii și încă mulți alții, în realitate, condamnați politici, respectiv pedepsiți nu pentru greșelile pe care le vor fi comis, ci pentru sforțările de a duce partidul spre victorie spre binele românilor și al României.

Din perspectivă națională, lucrul cel mai grav este că majoritatea condamnărilor politice sau cel puțin cele cu efectele strategice cele mai devastatoare, au fost rezultatul unor intervenții, uneori cu caracter general, iar alteori individual, din străinătate, așa zisul „stat paralel” sau „stat subteran” (cum este numit în SUA) devenind un instrument al trădării, din perspectivă internă, și al înfeudării, vasalizării, colonizării României, din perspectivă externă.

a) Nu povara acestor așa ziși „penali” duce PSD în jos, ci aceea a lașității cu care ei au fost abandonați, inclusiv și mai ales în momentele în care partidul a deținut puterea. Poporul român a acceptat nedreptatea tocmai pentru că PSD nu a făcut dreptate până la capăt, așa cum a promis. Nu sacrificându-și liderii va scăpa PSD de eticheta care i s-a pus, ci demascându-i și aducându-i în fața judecății pe perpetuatorii nedreptății, precum și dizolvând structurile „statului paralel”, astfel cum actuala generație de „penali” a dizolvat structurile statului dictatorial de tip comunist.

Cunosc bine lumea, mentalitățile diferitelor școli de gândire și planificare geopolitică, modul de operare al puterilor locale, regionale și globale. Ca Președinte al AP-OSCE, ca raportor special ONU pentru drepturile omului, dar și ca persoană însărcinată cu tot felul de misiuni sensibile de către Consiliul Europei și Parlamentul European, am fost în situația de a conduce eu însumi diverse structuri politice și lideri politici deopotrivă din est și din vest, din nord și din sud. Am întâlnit și am conferit personal cu zeci de șefi de state și guverne, președinți de parlamente și miniștri de tot felul, din tot atâtea state, incluzând toate marile puteri ale lumii. Într-o formă sau alta, unii dintre aceștia, la un moment dat, au lucrat sub coordonarea mea. De aceea știu că argumentul potrivit căruia nu putem dizolva „statul paralel”, respectiv nu putem face reforme în justiție, întrucât acesta are sprijinul străinătății, nu se susține.

Puterile străine au discutat de manieră rezonabilă cu noi, atât timp cât noi nu le-am invitat să ne conducă destinele și nu le-am cerut să ne ofere pe plan intern puterea pe care poporul român era ezitant în a ne-o încredința. Conduceri politice românești slabe au făcut apel la sprijin extern pentru a rămâne la putere în țară, plătind acest serviciu cu suveranitate națională.

Dacă țara ar fi suverană cu adevărat, actuala conducere politică ar cădea în 24 de ore fără nici un efort major. Ea știe asta și de aceea nici nu se gândește să recupereze suveranitatea României, ceea ce, ținând seama de actualele evoluții din lume, respectiv de crizele prin care trec marile puteri, nici nu ar fi foarte dificil. Nu o face, pentru că, de fapt nu are țară. Are doar o putere limitată, primită din afară, și nu poate renunța la ea.

b) PSD contribuie prin pasivitatea sa la perpetuarea acestei situații. Ba, și mai mult, speră să fie el acela care se va bucura, ca premiu al obedienței, de mila străinătății. Vedeți bine că, pe măsură ce liderii persistă în această atitudine, străinătatea vă respinge în bloc și mai mult, disprețuindu-vă, ca partid, tot mai mult.

i. Ambasadorul SUA, Adrian Zuckerman (Zaharescu) a ofensat PSD cum nu a făcut-o nici un alt diplomat străin până la el, acuzând guvernările PSD de toate relele; în primul rând de corupție și subjugarea justiției. Aceasta fără ca PSD să fi reacționat, părând a nu ști că cel care tace consimte.

Iată, însă, că același ambasador, având nevoie de o lege anti Huawei, respectiv de o lege care să implice fără dubiu România în războiul (tehnologic) americano-chinez, până la alegerile americane din noiembrie, vine și îl laudă pe președintele interimar PSD, Marcel Ciolacu, pentru politica sa „justă”. Ce va face PSD referitor la această lege care încalcă și principiile economiei de piață și Constituția României și tratatele internaționale privind libertatea comerțului și interesele geostrategice românești, fără a rezolva problema securității cibernetice, ci numai întârziind și scumpind progresul tehnologic al țării, spre profitul corporațiilor occidentale? Vom vedea. Ce ar trebui să facă o știm. Ar trebui să o respingă. Numai în atare manieră va deveni un partener de negocieri respectat, care ar putea apoi reclama cu succes dreptul suveran al statului român de a-și reforma sistemul judiciar, așa cum consideră că este bine pentru sănătatea națiunii.

ii. Sunt unii lideri ai PSD, actuali și foști, care au spus și spun că punerea problemelor justiției pe primul loc al agendei partidului a fost o greșeală care a depărtat electoratul. Este fals. Greșeala a fost teama de a duce lupta până la capăt, de a spune răspicat poporului cum stau lucrurile și unde ne-au dus cedările necontenite, de a folosi puterea și prietenii pentru a atinge țintele strategice, preferând să îi menajăm pe adversari și să abandonăm puterea care, nu trebuie uitat, nu este a partidului, ci a poporului al cărui mandat l-a primit.

iii. Adrian Năstase a crezut că va seduce UE dacă va crea, pentru satisfacerea orgoliului ei, gândea el, Parchetul Național Anticorupție, tatăl DNA, și va adopta o lege pentru combaterea faptelor de corupție care dubla Codul penal și menținea aberant infracțiuni, precum abuzul în serviciu, specifice sistemului comunist, cu economia sa integral etatizată.

Adrian Năstase a devenit prima victimă a acestui sistem. Și știu bine, în condamnarea sa nedreaptă un cuvânt greu de spus l-a avut Bruxellesul. Comisarul european Olli Rehn nu înceta să chestioneze guvernul român asupra datei când va fi condamnat Năstase, ceea ce mi-a prilejuit o serie de ciocniri cu el, în timp ce autoritățile române îl asigurau pe șest că totul se va termina cu bine, respectiv cu încarcerarea unui lider român de prim rang, fost șef de partid, de guvern și de legislativ. Ambasada SUA, având „premoniția” că Năstase va fi condamnat, a insultat România, retrăgând viza fostului ei premier înainte ca instanțele judecătorești, beneficiare, după cum aveam să aflăm, de generoasa „asistență” a FBI, să se fi pronunțat.

Azi PSD trebuie să ceară reabilitarea lui Năstase, nu de dragul acestuia, ci pentru a se reabilita pe sine și chiar pentru a-și recupera aptitudinea de a judeca critic, fără inhibiții, istoria sa și a țării sub conducerea lui Adrian Năstase, cu luminile și umbrele ei.

iv. Liviu Dragnea a sperat că va scăpa de închisoare dacă va face înțelegeri personale cu adversarii din țară și din afară, pecetluind acele aranjamente cu cedări precum retragerea OUG 13/2017, altminteri extrem de puțin îndrăzneață, dar perfect constituțională.

Știm bine cum s-au organizat atunci manifestările de stradă. Acolo nu a fost poporul. Nici măcar opoziția nu a fost cu adevărat. Acolo au fost corporațiile și serviciile secrete. Așa cum s-a petrecut, de altfel, și pe 10 august 2019, cu așa zisul miting al diasporei.

Cum au reacționat atunci Dragnea și PSD? Au reacționat cu jumătăți de măsură, când nu au cedat cu totul. Au sacrificat un ministru al justiției care chiar era fidel partidului și nu greșise cu nimic, inclusiv atunci când ridiculizase întrebările provocatoare ale „diviziei presă”. Au retras OUG. Au renunțat la reforma justiției ori au avansat pe drumul ei cu frâna de mână trasă. Au încercat să convingă că se opun unei legi a amnistiei (inclusiv fiscală) și grațierii, altminteri ultra necesară pentru resetarea raporturilor socio-economice bulversate de falsa luptă cu corupția și de politizarea justiției, în loc să o susțină și să o adopte, inclusiv în scopul eradicării corupției.

Nimeni nu l-a crezut pe Dragnea că este sincer. În schimb, reforma justiției s-a oprit. Iar răsplata a fost condamnarea la închisoare pentru fapte a căror coloratură penală este nulă. În plus, a fost condamnat de complete de judecată ilegal constituite, prin decizii, în consecință, lovite de nulitate absolută. Oricât de rău ar fi fost Dragnea, ce stat de drept este acela care ține în închisoare oameni ale căror condamnări sunt nule ca fiind pronunțate cu încălcarea legilor țării?

Și PSD acceptă această situație! PSD nici nu mai vorbește despre soarta liderului său întemnițat abuziv sau o face cu o anumită jenă, atunci când nu condamnă în bloc „epoca Dragnea”, fără a distinge între cele ce au fost greșelile ei, incluzând ambiguitatea reformelor justiției, și nedreptatea odioasă care i s-a făcut. Asta înseamnă că PSD este complice al unei crime judiciare. Și abia așa ceva îi îndepărtează pe oameni, iar nu lupta cu răul și cu minciuna.

v. Viorica Dăncilă recunoștea că nu este admisibil ca oameni trimiși în închisoare de complete de judecători ilegal constituite să nu aibă dreptul la anularea procesului inițial și reluarea lui în condiții de legalitate. Ea spunea că problema fusese discutată și cu „comisarul poporului” Frans Timmermans, care fusese de acord cu acest punct de vedere. Și eu am discutat cu Timmermans, cu care mă cunoșteam de mult și care, în anumite împrejurări, lucrase sub coordonarea mea. Deși nu avea nici un drept de intervenție în procesul legislativ românesc, a achiesat la ideea că nimeni nu poate fi deținut în baza unei decizii ilegale și că toată lumea trebuie să aibă drept la un proces corect. Ce s-a făcut, în aceste condiții? Nimic. PSD a cedat din nou.

c) Unde este Viorica Dăncilă? Învingătorul nu pleacă niciodată; iar cel care pleacă nu este învingător. PSD ar fi rămas la putere, cu sau fără Viorica Dăncilă, dacă lupta pe frontul justiției ar fi fost câștigată, în loc să fie abandonată, și câmpul de bătălie părăsit cu scuze și cenușă în cap. Dincolo de lăsarea procesului de vot în custodia unor servicii secrete, cu care, de asemenea, unii lideri ai PSD au încercat să cadă la învoială, în loc să le reintegreze în ordinea constituțională, trebuie reamintit că poporul nu votează cu perdanții. Mai ales atunci când înfrângerea nu a venit prin luptă, ci prin capitulare.

Atitudinea PSD a oscilat din nou între ambiguitate și abandon, când a fost vorba de sancționarea acțiunilor tot mai provocatoare, mai violente și mai subversive, ale unor mase având lideri și surse de finanțare obscure, care au fascizat discursul politic, preluând – așa cum am mai spus – lozinci naziste, precum cea referitoare la „ciuma roșie”, și au copiat comportamentul batalioanelor de asalt naziste. Începând cu acceptarea tezei că demonstrațiile neautorizate și violențele de limbaj sunt licite, și terminând cu aceea că agresiunea fizică, în special împotriva forțelor de ordine, trebuie trecută cu vederea sau sancționată simbolic, PSD se face vinovat, prin lipsa reacției adecvate, de continuarea procesului de fascizare a spațiului public românesc și de escaladare a violenței în viața politică românească.

În loc ca perpetuatorii violențelor să fie puși în situația de a suporta rigorile legii, jandarmii au fost cei puși sub presiune și lăsați la discreția unor anchete partizane, admițându-se cumva acuza că ar fi reacționat disproporționat, atunci când, în văzul întregii țări, o colegă de-a lor era lovită bestial. Excelentul ministru de interne Carmen Dan a fost lăsat fără nici o susținere politică reală, în timp ce MAE nu a răspuns acuzelor privind „excesele” forțelor de ordine, venite din țări, precum Franța, unde jandarmii bat și folosesc gaze lacrimogene și tunuri de apă în neștire, iar starea de urgență se menține de câțiva ani. În acest sens, ezitările PSD sunt una dintre sursele subminării ordinii de drept în România. Nu PSD este corupt, ci această ordine a fost coruptă inclusiv din cauza duplicității și lașității unora dintre liderii PSD.  

Justiția nu este un serviciu privat. Justiția este o putere instituționalizată. Ea este una dintre cele trei puteri ale statului, alături de cea legislativă și cea executivă. Cine controlează justiția controlează statul.

Și cum puterea judecătorească, integrată funcțional în autoritatea judecătorească, nu se poate constitui prin vot popular, unii au băgat de seamă că aceasta este cel mai ușor de supus și controlat. Combinând teama, interesul și înregimentarea în servicii oculte, acest obiectiv a fost atins, astfel încât autoritatea judecătorească a primit și și-a stabilit, cu de la sine putere, o agendă politică proprie, având pe primul loc calibrarea puterii legislative și executive, în lumina unor obiective străine atât aspirațiilor populare, cât și siguranței naționale. Iată de ce nu este greșit sau nu a fost greșit ca problema justiției să fie prioritară pentru PSD. Așa cum vedem că este prioritară și în alte state ale lumii, inclusiv din UE.

Dreptul la liberă circulație în spațiul Schengen a fost legat de rezolvarea problemei justiției, indiferent de ceea ce a înțeles fiecare prin asta. Accesul la fondurile europene pentru tratarea efectelor economico-sociale ale pandemiei Covid 19 depinde de rezolvarea problemei justiției, în condițiile în care România se află sub regimul unui MCV lipsit de bază legală din 2010 iar criteriile privind evaluarea statului de drept nu sunt incluse în acquis-ul comunitar. (Apropo de MCV, de ce nu a denunțat guvernul PSD/ALDE ilegalitatea acestui mecanism și abuzurile legate de aplicarea lui?)

Iată cât de importantă este problema justiției și cum influențează ea rezolvarea altor probleme, de la apărarea drepturilor fundamentale la susținerea creșterii economice, cu efectele acesteia asupra reducerii șomajului, respectiv creșterii salariilor, pensiilor și alocațiilor etc. În plus, după cum s-a văzut, ea a atins și suveranitatea. De ce ar fi greșit atunci PSD făcând din justiție o prioritate absolută?

Lupta pentru recuperarea suveranității României – mă refer la acea parte de suveranitate care i-a fost confiscată abuziv – se dă azi pe terenul justiției. Acceptă PSD să o poarte sau așteaptă pomana statului paralel? Aceasta este una dintre întrebările esențiale cărora ar trebui să le răspundă Congresul.

4.     Problema „baronilor” se pune în contextul legăturii cu baza socială a partidului.

O altă acuză adresată frecvent PSD este aceea de a fi „partidul baronilor”. La aceasta există două conotații. Prima pune semnul egalității între baron și corupt. A doua pune semnul egalității între PSD, care ar fi esențialmente corupt prin structura sa baronială, și stânga politică, în general, care, spre deosebire de dreapta preacinstită, nu poate trăi decât din corupție și guverna decât prin corupție. Toate aceste teze sunt false, atât prin generalizarea unor fenomene marginale, cât și prin legarea comportamentelor deviante de o anumită ideologie.

a) Atitudinea nu este nouă. Ea are origini încă în antichitate, când aristocrația bogată pretindea că plebea nu trebuie lăsată să conducă întrucât, fiind săracă, va fi tentată să își folosească puterea spre a se îmbogăți din averea publică.

A.D. Xenopol identifica germenii partidismului românesc în grupările protopolitice de la începutul secolului al XIX-lea, constituite în jurul a două familii – Drăculeştii şi Dăneştii. Aceștia erau „boierii”, adică  „baronii” autohtoni, care făceau legătura dintre conducerea statului și „talpa țării”, uneori susținând interese înguste, cel puțin discutabile. De aici s-au născut partidele aristocratice care, alături de multe lucruri bune, au adus și „tradiția”, perpetuată până în prezent, a formării clanurilor cu agendă politică de grup. Lor li s-au opus partidele stângii democrate, apărute mai târziu.

Așadar nu ideologia stângii generează corupție, ci ideologia dreptei induce falsul potrivit căruia partidele de stânga nu pot fi decât corupte, în timp ce cele de dreapta sunt eminamente cinstite. La stânga, corupția ar fi regula; la dreapta, excepția.

Astăzi aceste teorii sunt folosite în lupta dintre capital și muncă, precum și în cea dintre stat și piață. Capitalul vrea să împartă cât mai puțin din profitul realizat pe seama muncii cu cei ce muncesc. Se vede limpede și din structura cheltuielilor în economia românească de azi. Cheltuielile făcute cu resursele umane sunt mult mai mici decât s-ar cădea.

Guvernele PSD din timpul lui Mircea Geoană și în special Victor Ponta au deplasat partidul în această direcție, pro corporatistă și anti-socială. Guvernările pesediste din perioada 2016-2019 au încercat să îndrepte situația și și-au pus în cap corporațiile, care și-au scos apoi „sclavii” (subliniez, „sclavii”, nu „proletarii”) în stradă. Guvernul PNL, instalat prin forțarea Constituției, dar și prin capitularea conducerii PSD, în 2019, este produsul corporațiilor și guvernează exclusiv în folosul acestora și împotriva salariaților, pensionarilor, a tuturor celor vulnerabili, marginalizați și excluși.

Chiar și gestionarea pandemiei Covid 19 s-a făcut în defavoarea populației. Închiderea spitalelor (de către un guvern liberal anterior) și măsurile luate pentru privatizarea sistemului de asigurări de sănătate de către Guvernul Orban (măsuri care au explodat în fața populației în condiții de pandemie), reducerea obligațiilor față de stat ale corporațiilor străine care exploatează resursele naturale ale României (petrol, gaze, păduri etc), plata anticipată și precipitată a unor sume de bani din bugetul statului către anumiți întreprinzători privați cu titluri incerte sau nescadente, abandonarea întreprinderilor mici și mijlocii, sunt exemple care confirmă afirmația.

Și dacă banii lăsați corporațiilor s-ar duce în investiții, încă ar fi bine. Profiturile pleacă, însă, în străinătate la societățile-mamă ale filialelor care le realizează în România, speculând privilegiile acordate lor de legislația română. Astfel avuția națională fuge din țară spre nefericirea cetățeanului român.

Iată de ce, în viziunea dreptei, forțele politice autentic de stânga nu trebuie să ajungă la guvernare. Nu pentru că sunt corupte, ci pentru că vor ca din câștigurile aduse de muncă, să rămână ceva și muncitorului, și ca din câștigurile obținute prin exploatarea resurselor românești, să rămână ceva și românilor.

În acest sens, stânga românească, inclusiv PSD, este națională, spre deosebire de partidele dreptei care și-au pierdut orice legătură cu națiunea română, ajungând a fi atât antinaționale, cât și antidemocratice. Atât timp cât, PSD va guverna în interesul electoratului de stânga, respectiv al marii mase de cetățeni români care câștigă muncind în România și investind în România, întrucât depinde cu adevărat de votul acestora, el nu va putea fi decât un partid național; și pentru că națiunea a dat naștere democrației, cu sudoarea frunții și sângele său, un adevărat partid al națiunii va fi și democratic și respectuos cu drepturile fundamentale ale omului și cetățeanului. Or, tocmai asta sperie dreapta corporatistă internă și externă. Și nimic nu o va face pe aceasta să înceteze acțiunea de aneantizare a stângii, decât intransigența cu dinți a stângii.

Nu vorbesc despre o stângă a haiduciei, care ia de la bogați și dă la săraci; de una care nu înțelege valoarea creatoare a capitalului. Vorbesc despre o stângă care, prin redistribuție, asigură echilibrul dintre capital și muncă, folosind statul pentru a face, în folosul armoniei sociale, ceea ce piața nu este capabilă să facă.

Este adevărat că la începutul anilor 1990 stânga românească a promovat unele reforme și politici neo-liberale. Aceasta s-a justificat, însă, pe plan economic, prin faptul că veneam dintr-un regim etatist autarhic în care nu exista capital privat și piața nu deținea practic nici un rol, simțul antreprenorial, adormit de deceniile de control statal cvasi absolut, trebuind resuscitat prin șoc, iar pe plan politic, întrucât, în condițiile competiției internaționale pentru plasarea cât mai favorabilă în ordinea mondială post bipolară, reformele românești trebuiau cât mai repede să treacă de punctul ireversibilității. După aceea, pe măsură ce ajustările structurale impuse în siajul reformei de sistem, treceau din economia simbolică în cea reală, generând capital național și clasă mijlocie, urma, în concepția noastră, a reformatorilor de stânga de atunci, să operăm corecțiile de traiectorie necesare, în favoarea dimensiunii sociale a guvernării. Oricum, noi anunțaserăm de la bun început că dorim o economie socială de piață și că între capitalismul anglo-saxon și cel renan optăm pentru cel din urmă.

Asta explică și de ce, la finele primului deceniu post revoluționar, când reforma de sistem se terminase, democrația devenise pozitivă (după ce demolarea fusese principala ei manifestare) iar economia de piață funcțională, reformiștii radicali din 1992 s-au reconciliat cu cei moderați, și stânga post-comunistă s-a reconciliat cu cea istorică (interbelică), în cadrul PSD.

Personal am fost mereu, așa cum am afirmat-o în repetate rânduri, la dreapta stângii; dar dreapta stângii este cu totul altceva chiar decât stânga dreptei. Chestiunea este de dozaj, iar nu de valori. Din nefericire, odată cu timpul, în loc să meargă spre stânga, măcar ca reacție la agresiunea tot mai mare a dreptei corporatiste, PSD a alunecat spre centru, și chiar a trecut de acest punct pentru a ajunge un fel de stângă săracă a acelei drepte. Or, asta l-a rupt de electoratul său și astfel i-a diminuat caracterul național, asociindu-l la acțiunea de vasalizare a României, și i-a răpit caracterul democratic, atât în raporturile interne de partid, cât și în cele cu cei din afară. Așa se face că astăzi se poate spune că PSD nu mai este sau, în cel mai bun caz, riscă să nu mai fie cât de curând, nici partid (românesc), nici social, nici democrat, ci cel mult un agent al străinătății în administrarea de tip corporatist a României. Congresul PSD este chemat să facă o alegere radicală în această privință.

b) Puțini știu că termenul de „baron” a fost folosit în discursul politic post decembrist pentru prima oară de mine. Sensul era însă cu totul altul decât cel atașat ulterior de presă.

M-am referit la baroni într-o discuție, oarecum tensionată, purtată la vârful PD, cu Petre Roman, evocându-i pe acei seniori ai Angliei medievale care l-au obligat pe regele Ioan fără Țară să semneze Magna Charta Libertatum, adică acel „contract social” care a fost așezat la temelia uneia dintre cele mai liberale și mai longevive democrații din istorie. Baronii erau legătura cu țara, pe când regelui, în postura căruia îl așezasem pe Roman, îi lipsea o asemenea legătură. Dacă voia să domnească asupra țării, respectiv a partidului, cel care avea doar o relație cu poporul prin intermediul baronilor trebuia să se înțeleagă cu aceștia asupra unor reguli apte a asigura echilibrul de putere dintre centru și bază, dintre „boierii de curte” și „boierii de țară”. Noi eram „baronii”, iar Roman, „regele fără țară”, adică fără „moșie”, fără rădăcini într-un fief electoral propriu unde oamenii să îl recunoască a fi unul dintre ei. Exprimam cu acel prilej convingerea că fără legătură cu poporul, stânga românească nu însemna nimic, și fără democrație internă partidul stângii nu putea promova democrația în țară și în lume.

Privind din această perspectivă, situația actuală a PSD îmi dă dreptate. PSD nu este un partid al baronilor, cu înțelesul descris de mine. Nu puțini dintre „baronii” stângii de azi sunt cu adevărat un fel de stăpâni feudali, care nu asigură legătura spirituală dintre vârful și baza partidului, legitimând acțiunile acestuia, ci, în calitate de potentați locali, încasează tot felul de taxe de protecție de la supușii locului, aflați în căutarea siguranței zilei de mâine, și care plătesc o rentă în bani și în muncă liderilor centrali, în schimbul imunității oferite de aceștia în relațiile cu instituțiile statului, precum și a unui oarecare serviciu de mediere inter-baronial asigurat de ei. Acești baroni ai stângii nu mai sunt coloana vertebrală a partidului, ci cureaua de transmisie dintre perceptorii de voturi ai diferitelor comunități de cetățeni care, simțind că nu mai beneficiază de asistența și ocrotirea statului, s-au refugiat în forme arhaice de socializare, și elitele republicane specializate în aranjamente politice de interes privat. Dreapta nu are baroni, pentru că ea nu are legături de vasalitate în țară, și deci, nici legături cu poporul român, ci în străinătate.

c) Istoria stângii românești post-comuniste poate fi scrisă și ca istorie a legăturilor dintre conducerea centrală a FSN/PD/PDSR/PSD cu baronii locali.

i. Aceștia au avut respect pentru președintele Ion Iliescu și în principiu l-au urmat fără crâcnire, întrucât Iliescu avea, în vremurile bune, circa un milion de voturi ale sale, reprezentând un electorat personal și fidel. Puțini își puteau permite să nu îl asculte (fie și numai formal), renunțând la un milion de alegători. Grupul Roman a făcut-o și a plătit prețul electoral din greu.

ii. Adrian Năstase, știind că nu se află în aceeași situație, el fiind un alt „Ioan fără Țară”, a încercat să depășească handicapul aducând lideri, tot fără fief electoral, din afara partidului și ridicându-i în rang ca „boieri de curte”. Pentru o vreme strategia a reușit, din lupta „boierilor de țară” cu „boierii de curte”, obligați să recurgă la arbitrajul președintelui de partid, rezultând un echilibru care a asigurat coeziunea și eficiența întregului. Așa a guvernat Năstase cu mână de fier țara și partidul, până când a fost trădat de toți în alegerile prezidențiale din 2004, în favoarea candidatului străinătății și a germenilor viitorului „stat paralel”, Traian Băsescu, pentru a fi în cele din urmă lichidat în „noaptea cuțitelor lungi” de la hotelul Confort, și trimis pentru „reeducare” la Jilava.

iii. Mircea Geoană, urmașul său, propulsat de inventivul Grup de la Cluj, nu lipsit de oameni inteligenți și cultivați, dar fără nici o legătură structurală cu ideea de partid democratic sau cu valorile stângii, a ales să transfere toată puterea baronilor. El nu a încercat să fie și nici nu ar fi putut fi arbitru sau mediator, preferând să fie… combinagiu. Pentru o vreme a scos profit vânzând fiecăruia și primind de la fiecare același curcan al isprăvniciei, precum soțul coanei Chirița, dar dacă îi poți păcăli pe toți pentru un timp și pe unii tot timpul, nu îi poți păcăli pe toți tot timpul. Așa a pierdut alegerile prezidențiale, de fapt câștigate la urne de PSD, în favoarea iubitorului de „mari licurici”, eternul Traian Băsescu, ale cărui prestații au fost preferate de SUA; pentru serviciile făcute, Geoană primind, din partea Casei Albe, premiul de consolare al unui post onorific la NATO.

iv. Victor Ponta a intrat în istoria PSD nici ca lider de influență, nici ca lider de imagine, nici ca arbitru, mediator sau combinator, ci ca trădător. Poreclit, neinspirat și fără vreo legătură în afara unei vagi asemănări fizice, „Micul Titulescu”, el a ambiționat să fie doar un „Mic Băsescu”. Nu a reușit acest lucru, occidentul preferând să cumpere partide, instituții românești și suveranitate națională de la Traian Băsescu și apoi de la Klaus Iohannis. Sub conducerea lui Ponta stânga românească a ajuns la stadiul formei fără conținut, sub aspectul practicii guvernamentale aplicând politicile dreptei, în timp ce sub aspectul organizării partidul nu a mai fost condus nici de baroni nici de structurile centrale, pur și simplu dezintegrându-se în grupuscule alergate de DNA care își căutau fiecare formule de salvare pe cont propriu. Așa s-au pierdut ultimele canale de comunicare reală dintre partid și țară.

Prin pactul de coabitare semnat cu Traian Băsescu-Petrov, Ponta a deschis larg zăgazurile statului de drept democratic permițând invazia „statului paralel” antidemocratic și antinațional. Prin preluarea servilă a „foii de parcurs” remisă de Președintele Comisei Europene, Jose Manuel Barosso, a abandonat ultimele urme de suveranitate națională, fără ca vreun tratat european să îl fi obligat la aceasta. PSD, în special, și stânga românească în general, trebuie să se delimiteze clar și net de aceste gesturi. Altminteri, rămâne compromisă.

Astăzi dreapta fascizantă pretinde ca statul să respecte toate opțiunile pretins exprimate de participanții la tot felul de referendumuri, mai mult sau mai puțin legale, dar, în orice caz, cu valoare consultativă. Despre referendumul de demitere a lui Traian Băsescu, din 2012, care era obligatoriu și la care românii s-au exprimat masiv nu doar împotriva unui Președinte, ci a unei întregi linii politice, nimeni, inclusiv PSD, nu mai spune nimic. Peste voința clar manifestată a românilor s-a trecut fără ezitare și fără rușine, în primul rând cu aportul ministrului de interne pesedist, Ioan Rus, care a furnizat muniție CCR, iar apoi prin acțiunea guvernamentală a premierului pesedist Victor Ponta. Intervenția inadmisibilă a străinătății în sprijinul menținerii lui Traian Băsescu nu este o circumstanță atenuantă, ci una agravantă.

Ulterior, Victor Ponta a dezertat de la postul său, prezentându-și demisia, care era, de fapt, o fugă din calea unei lovituri de stat, ca pe un gest de înaltă responsabilitate de natură a evita confruntări dintre populație și forțele de ordine. Gestul a angajat întregul PSD și a devoalat o stângă românească pentru care între acțiunea politică și voința populară nu există nici o legătură. Ponta nu înțelesese că mandatul său nu este adus de acasă, ci încredințat de popor; că în înfruntarea cu forțele de ordine nu era angajat poporul, ci o masă de oameni manipulată, în care se amestecau rătăciții de bună credință și agenții intereselor străine de națiunea română; că, facilitând transferul puterii legitime către deținători nelegitimi, nu se protejează poporul, ci este încălcat mandatul dat de popor.

Discuția despre baroni trebuie purtată și în acest context. Nu este partid autentic de stânga cel care nu se bazează pe popor și nu are ca obligație supremă aceea de a asculta glasul poporului și a îndeplini porunca lui, indiferent de costurile personale impuse liderilor. Fără a clarifica aceste lucruri PSD nu poate merge mai departe.

v. Liviu Dragnea, deși formal ales în funcție „de întregul partid”, a ajuns președinte printr-un concurs de împrejurări, în mijlocul degringoladei moștenite de la predecesorul său transfug, în care nu se mai putea distinge între liderii locali și cei centrali. El a prezidat din vârful unui morman de moloz prin care mișunau agenții unor grupuri de interese terțe, ducând politica unui pas înainte, urmat de doi pași înapoi, și încercând să negocieze simultan salvarea personală și salvarea națională.

În ciuda victoriei obținute în alegerile parlamentare, mai ales datorată votului negativ cu care era sancționată guvernarea „statului paralel” prin intermediul guvernului-marionetă de așa ziși „tehnocrați, Dragnea, împiedicat să devină prim-ministru din cauza unei legi aberante adoptată din inițiativa Guvernului Năstase, lege pe care nu a avut curajul să o amendeze, nu a reușit să formeze nici un guvern dispus să se identifice în totalitate cu politica partidului de guvernământ, deși a schimbat trei premieri. Faptul se explică și prin deschiderea spre compromisuri, în formarea guvernului, convenite cu persoane care nu aveau ce căuta în astfel de negocieri – serviciile secrete și ambasadorii occidentali. Cazul propulsării în conducerea executivului a unei persoane pe care nimic nu o recomanda pentru asta, ca Ana Birchall, este pe cât de edificator, pe atât de scandalos. În atari condiții, deznodământul era inevitabil: pas cu pas a reculat până la poarta Rahovei.

vi. Viorica Dăncilă, presată din toate părțile, nu a putut asigura decât un scurt interimat, pe timpul căruia, silită să abandoneze toate bătăliile pe care partidul le angajase cum necum anterior, s-a străduit să își poarte cu cât mai multă demnitate crucea. Coborâtă din fruntea a ceea ce mai ținea loc de partid, la fel de repede și de nedorit de ea, precum fusese urcată, a predat ștafeta unei conduceri interimare, a cărei conformitate cu Statul PSD nu este rolul meu să o discut, dar care a făcut gestul maxim de a realiza unirea unei stângi de vitrină cu „statul paralel” de esență fascistă.

Din acest punct trebuie să se plece. Nici un program politic nu are valoare, câtă vreme două obiective nu sunt atinse: stânga să se redoteze cu un partid iar țara să își recupereze suveranitatea.

d) Presa românească a atașat imaginii baronilor, corupția. Este o altă exagerare. Așa cum am explicat, baronul nu este prin esența sa corupt. El poate fi corupt în măsura în care orice putere poate corupe. Iar puterea nu este deținută numai de potentații locali. Sunt mulți alți deținători de putere, pe care aceasta i-a corupt, răspândiți în toate partidele și în toate instituțiile. Cu cât puterea unora se exercită sub protecția imunității, cu atât ea este mai mare și corupe mai mult. Din această perspectivă, de imunitatea cea mai mare se bucură Președintele României și membrii autorității judecătorești. Cazul procurorului DNA Mircea Negulescu este edificator în această privință.

i. Dacă a fi lider local puternic nu te face automat corupt, nu înseamnă, însă, că baronii stângii sunt vaccinați împotriva corupției. Măsura în care au încălcat legea sau nu, are a fi stabilită de justiție, iar nu de stradă. Tocmai de aceea justiția trebuie reformată astfel încât să ofere, în cazul unor asemenea evaluări, garanția imparțialității, obiectivității și competenței.

Ceea ce se poate aprecia, însă, din afară, este un anumit mod de viață a liderilor stângii, o anumită opulență ostentativă, o anumită prosperitate greu de explicat de cel care cunoaște valoarea banului câștigat prin merit personal. Aceasta justifică denumirea dată stângii la noi, dar și în întreaga Europă, de „stângă caviar”. Or, „stânga caviar” nu este nicăieri credibilă și populară.

Lozinca de început a stângii românești post-comuniste, „Sărac, dar cinstit”, lansată într-o țară în care toți fuseseră obligați să rămână la un anumit nivel de sărăcie, căci toți trebuiau să fie proletari, nu a fost foarte inspirată. Poți fi „bogat și cinstit”. Acesta ar trebui să fie idealul.

Sunt, însă, parcă prea multe mașini de lux. Prea multe iahturi. Prea multe vile somptuoase, inutil de mari. Prea multe vacanțe exotice. Prea multe bijuterii de parveniți.

Aceasta nu este o critică, ci o remarcă. Nu poți plânge pe umărul poporului, în timp ce bei șampanie și mănânci caviar la Monte Carlo. Nu te crede nimeni. Și în marea politică autenticitatea contează.

În acest sens, „stânga caviar” este coruptă. Pentru că „una spune și alta fumează”! Iar asta se întâmplă pretutindeni în Europa și explică, în mare parte, dispariția stângii.  

ii. Mesajul stângii nu mai este autentic. De aceea nu mai este credibil. La urma urmei, între liderii unei stângi ipocrite și cei ai unei drepte cinice, cum este cea care guvernează România azi și care spune fără menajamente că îți taie salariul sau pensia sau locul de muncă, dar care oricum știi că îți va da atât cât să supraviețuiești fără să te revolți sau să încetezi lucrul, mulțimea îi preferă pe cei din urmă. Măcar sunt predictibili și nu îți insultă inteligența. Așa se explică paradoxul că valorile stângii triumfă peste tot, în timp ce partidele stângii dispar peste tot.

Nimeni nu este obligat să fie membru al unui partid de stânga. Nu poți avea, însă, comunicare cu un popor sărman, atât timp cât nu duci o viață cât de cât apropiată de viața acestuia. Între liderii stângii românești și românul obișnuit nu poate fi o distanță mai mare, în ceea ce privește calitatea vieții, decât cea dintre, să zicem, liderii stângii austriece și austriacul de rând. Deși, dacă ar fi să ne ghidăm după rezultatele ultimelor alegeri, și acolo diferența este prea mare.

Într-o democrație, „baronii” sunt tot o elită, dar una care reprezintă poporul; o elită care nu vorbește numai despre popor, ci vorbește cu poporul și în numele poporului. De aceea ei trebuie să se identifice cu poporul, ducând viața lui sau o viață cât mai apropiată de a acestuia.

5.     Partidul stângii democrate nu poate fi anti-occidental, dar nici dogmatic, ci realist și multivectorial, punând interesele națiunii înainte de orice altceva.

Se susține cu insistență că PSD, eventual stânga românească în întregul ei, este, prin esența sa, antioccidental/ă, rusofil/ă și/sau pro-chinez/ă. Aceasta implică faptul că în nici un caz nu poți fi pro-occidental și rusofil / sinofil în același timp. Prima afirmație este pur și simplu, mincinoasă. Cea de a doua, reflectă o gândire simplistă, primitivă, maniheistă, neevoluată.

a) Sub egida stângii românești s-a născut consensul politic care a adunat națiunea în susținerea aderării la NATO și la UE, ca obiective de interes național. Pentru atingerea acestor obiective trebuia parcurs un anumit drum politic. Cei mai mulți pași pe acel drum i-au făcut guvernările stângii. (Aici includ și contribuția PD în cadrul guvernării de coaliție din anii 1996-2000.)

Sub egida PSD a fost semnat tratatul de aderare la NATO și au fost finalizate negocierile de aderare la UE. Ca om de stânga, am fost inițiator și realizator al parteneriatului strategic româno-american. Deci, și acesta trebuie trecut în contul de credit al stângii.

În cadrul Convenției privind viitorul Europei, pe baza rezultatelor căreia s-au clădit actualele tratate ale UE, singurul nume românesc reținut în documentele oficiale ca având contribuții reflectate ca atare în conceperea instituțiilor europene este al meu, iar memorialistica occidentală menționează ca fiind contributori români pe regretata Hildegard Puwak și pe mine. Nimeni din partea dreptei. Stânga românească își poate revendica, singură dintre forțele politice românești, contribuția la realizarea proiectului european. Cum poate fi ea, deci, anti-europeană sau anti-occidentală?!

Dacă ceva se poate reproșa PSD este tocmai că, grăbit să atingă obiectivele strategice amintite, a cedat prea mult în negocierile cu UE. Aceasta a permis ulterior UE să mențină România ca membru de rang secund, supunându-o unor repetate acte de discriminare. În contextul unor asemenea breșe, forțele de dreapta au consimțit, cu sau fără intenție, la pierderea aproape totală a suveranității României. Traian Băsescu a și recunoscut public că sub președinția sa România a cedat suveranitate UE. Aceasta a fost, cel puțin, intenția sa și semnificația dată de el semnării tratatului de aderare la UE.

b) Din aceste motive suveranismul stângii este în prezent expresia înțelegerii faptului că fără a-și recupera drepturile suverane statul român nu își mai poate apăra nici un interes național, chiar dacă acest interes este definit în context european. O colonie nu poate avea politică externă, iar politica sa internă se reduce la măsurile de poliție. Ceea ce se și întâmplă în prezent cu statul român, care, ca entitate suverană are tot mai mult alura unui stat eșuat.

Suveranismul românesc nu este antieuropean; el este anti-imperial și anti-colonial. Noi nu avem a dori dispariția UE, ci o UE construită ca o adevărată democrație transnațională, în care statele membre nu cedează suveranitate, ci delegă în mod egal exercițiul anumitor atribute suverane, pentru a fi exercitate în comun prin intermediul unor instituții construite și supravegheate în comun, spre satisfacerea intereselor comune și păstrarea păcii pe continent. Aceasta înseamnă că noi nu suntem subalternii UE, ci co-fondatorii ei, iar ea trebuie să răspundă în fața tuturor cetățenilor europeni pentru modul în care își îndeplinește misiunea.

Când Viorica Dăncilă a spus Parlamentului European „nu am venit să dau socoteală, ci am venit pentru că vă respect și aștept același respect și din partea dvs pentru țara mea”, România întreagă a vibrat și chiar cei mai îndărătnici adversari ai stângii românești au zis cu mândrie „avem prim ministru!”. Asta așteaptă românii, iar nu rușinea capului mereu plecat pe care sabia nu îl taie, dar care geme umilit sub povara jugului. Cum este posibil ca un partid ce se consideră partid de masă, să nu răspundă acestei așteptări populare, ci să urmeze modelul trădării practicate de partidele dreptei neo-conservatoare și neo-fasciste?

România se află, în prezent, în fața riscului ca prin decizii ale CEDO și CJUE să fie pusă în discuție însăși supremația Constituției sale. În loc să susțină cauza țării, actualul Guvern, care nu este nici național, nici liberal, fie a renunțat la apărare, fie a formulat apărări de natură a admite prioritatea tratatelor internaționale sau europene față de principiile și regulile constituționale românești. Dacă toate țările membre acceptă prevalența dreptului UE în raport cu dreptul intern (național), nici una nu acceptă subordonarea Constituției sale, cu permisiunea căreia au fost semnate tratatele constitutive ale UE și s-a aderat la UE, față de dreptul UE. A accepta o asemenea subordonare este egal cu a renunța la statalitatea României, circumscrisă de Constituția sa. De aceea, actul Guvernului este un act de înaltă trădare. În fața lui, PSD, deținător al majorității parlamentare, tace. Ce va spune istoria despre asta?

c) Pe de altă parte, lumea asistă la mutații esențiale în privința raportului de forțe la nivel global. Alianțele și parteneriatele pe care ne-am bazat securitatea, se zgâlțâie din temelii.

Marea Britanie a părăsit UE. Turcia face figură de dizident în NATO. Flotele Franței și Turciei, doi membri NATO și parteneri ai României, s-au confruntat în Mediterana. SUA dă semne că nu mai garantează pacea în Europa și totodată își mută centrul de interes în Pacific, escaladând controversele cu China și cerând României să intre, la rândul său, în confruntare cu această țară ce ne-a fost mereu prietenă și de care, pe deasupra oricăror eventuale diferențe ideologice, ne leagă mari interese ținând de echilibrul strategic global. Prin simetrie cu ceea ce s-a întâmplat în timpul Războiului Rece, SUA va încerca să se apropie de Rusia, care acum este o putere de rang secund, pentru a tempera ascensiunea Chinei, ca putere de prim rang în devenire. În același timp, relațiile Germaniei cu SUA sunt tot mai tensionate, ceea ce împinge Berlinul spre un alt pact cu Moscova, căreia Washingtonul îi este, ca totdeauna, profund ostil. Germania, oficial aliat al României în NATO și UE, va domina energetic Europa, în parteneriat cu Rusia; SUA se opune acestui parteneriat și cere României, în numele relației strategice româno-americane, să o facă, la rândul ei, în mod deschis, cu riscul de a fi prinsă în cleștele germano-rus. Totodată, cere României să nu se apere împotriva unei atari încercuiri, consolidând parteneriatul cu China.

În acest joc România are o relație tensionată cu Rusia, una rece cu Germania, una tot mai ambiguă cu China, Turcia și Polonia, una tot mai contorsionată cu Ungaria și un parteneriat cu SUA tot mai lipsit de garanții concrete și cu un aspect tot mai apropiat de protectorat. A gândi la noi formule de securitate națională, în acest context, nu înseamnă antioccidentalism și nici simpatii ruso-asiatice, ci maturitate patriotică. Nimeni nu vrea să înlocuim actualele alianțe cu altele, dar nici nu mai putem rămâne doar cu ce avem. Și nimeni nu poate accepta să ne dovedim loialitatea față de unii dintre aliații noștri, intrând în război cu alții.

A normaliza raporturile cu Rusia și a consolida cooperarea strategică cu China nu înseamnă nici lipsă de fidelitate față de alianțele occidentale, nici înclinații spre comunism. Rusia nu mai are nici o legătură cu comunismul, iar China practică un capitalism de stat cu specific național confucianist, care nu are ambiții prozelitiste. În ambele cazuri putem vorbi despre regimuri politice iliberale, așa cu se întâmplă și în Ungaria sau Polonia, dar este vremea ca România, adoptând doctrina realismului politic, să se pronunțe împotriva reideologizării relațiilor internaționale și să se opună neo-conservatorismului euro-atlantic care ne împinge înapoi spre vremurile și metodele Războiului Rece. În relațiile internaționale PSD nu se poate manifesta ca partid revoluționar, ci ca partid legitimist, neuitând că este partid românesc, iar nu partid al vreunei super-puteri globaliste. Rusia și China sunt actori cu relevanță globală cu care este periculos să ne războim; după cum tot atât de periculos este să așteptăm, într-o atmosferă de ostilitate reciprocă, apariția înțelegerilor lor cu puterile euro-atlantice, înțelegeri ce se vor realiza, în atari împrejurări, pe costul nostru.

Iată de ce stânga democrată românească nu trebuie să se lase intimidată de acuzele adversarilor politici, ci să afirme principiile universal valabile potrivit cărora nici o națiune demnă de numele său nu își stabilește interesele în funcție de aliați, ci își stabilește aliații în funcție de interese; și astfel nimeni nu este hărăzit să îi fie aliat sau adversar veșnic, veșnice fiindu-i doar interesele naționale.

6.     Apărarea Constituției și a republicii parlamentare democrate este prioritatea zilei.

Constituția României nu vorbește numai despre organizarea statului, ci și despre drepturile fundamentale ale cetățenilor. Pentru această Constituție românii au fost gata să moară și unii chiar au murit în decembrie 1989. Ea se găsește astăzi sub atacul conjugat al forțelor de dreapta neo-conservatoare și neo-fasciste, al „statului paralel/ subteran” și al hegemonilor europeni și globali. Marea speranță pentru apărarea Constituției a rămas la stânga democratică românească, sub egida căreia a și fost creată în 1991. Cum se raportează PSD la această problemă?

a) PSD, care deține cele mai multe mandate parlamentare, a validat, cu scuza „responsabilității” în combaterea pandemiei Covid 19, decrete prezidențiale, hotărâri de guvern și legi neconstituționale, care au restrâns drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor (inclusiv cele care nu puteau suferi limitări sub nici o formă, cum este libertatea religioasă) fie prin acte normative infralegale, fie dincolo de necesitățile impuse de situația de fapt, fie în condiții de incompatibilitate cu principiile democratice. Astfel s-a instaurat o adevărată „dictatură medicală” – de fapt o dictatură fascistoidă cu față medicală – care nu a reușit să rezolve problema virusului (ale cărui victime sunt, oricum, mult sub numărul celor ale altor maladii similare din trecut), dar care împinge țara într-o criză economică și socială de proporții uriașe, susceptibilă a afecta întreaga populație.

Aparatul de propagandă al dreptei acuză CCR că ar fi restrâns puterile Președintelui Republicii, dând sprijin astfel PSD în încercarea de a transforma România într-o republică parlamentară. Acestei alegații, ieșind din ambiguitate, PSD trebuie să îi răspundă clar, cum nu a făcut-o până acum: România este o republică parlamentară, iar CCR nu restrânge puterile Președintelui, ci îl obligă să restituie puterilor statului, din care el, ca mediator, nu face și nu poate face parte, prerogativele pe care le-a uzurpat. De ce nu apără PSD republica parlamentară?

b) Deși partid majoritar în Parlament, PSD a transformat, prin refuzul de a-și folosi puterea primită de la cetățeni, Avocatul Poporul și CCR într-un fel de cameră decizională a Parlamentului. În loc să respingă sau să conteste legile neconstituționale, coagulând majoritățile necesare în acest sens sau exercitându-și dreptul de a declanșa controlul de constituționalitate, PSD preferă să lase această misiune celor două instituții menționate. Astfel, PSD se face vinovat de a contribui la crearea nesiguranței legislative și a unui adevărat haos normativ.

Mii de cetățeni au primit amenzi abuzive stabilite în aplicarea unor acte administrative absolut nule, ca fiind neconstituționale. Cum a fost posibil așa ceva? Pentru că PSD, invocând pandemia, a socotit că este „responsabil” să închidă ochii la abuz și să accepte că lupta cu virușii poate avea ca primă victimă Constituția țării. Mai mult de atât! După ce CCR a stabilit că plata amenzilor este nedatorată de cetățeni, PSD nu făcut nimic pentru adoptarea unei legi care să îi scutească pe aceștia de achitarea lor fără a mai fi obligați să urmeze tot felul de proceduri judiciare spre a-și apăra drepturile.

În prezent, Avocatul Poporului și CCR se găsesc sub atacul furibund al forțelor antidemocrate. Președintele CCR a fost chiar injuriat de niște huligani, care terorizează, de o manieră identică celei folosite de fasciștii interbelici, pe cetățenii care își apără libertatea, ca și pe liderii politici democrați. PSD nu a făcut nici un gest pentru a apăra aceste instituții și nu a inițiat, măcar și cu caracter pedagogic, proiecte legislative care să sancționeze excesele neofasciste. Stânga democrată a mobilizat totdeauna poporul pentru a combate fascismul. A nu o face, înseamnă a nu fi de stânga, a nu fi democrat, a nu fi alături de popor.

c) În schimb, se aude că PSD ar susține o modificare a Constituției, urmată, desigur, de un referendum, prin care să se ridice la nivel constituțional și, astfel, să se facă obligatorie lozinca dreptei „fără penali în funcții publice!”. Ce se înțelege prin asta? Că PSD dorește să limiteze dreptul cetățenilor de a alege în funcții publice anumite persoane? Că PSD dorește să aplice unor persoane sancțiuni de natură penală care nu au fost dispuse de instanțele judecătorești, fără a li se acorda dreptul la apărare și fără a fi respectat principiul „egalității armelor”? Că PSD nu crede în reabilitarea și nu dorește reintegrarea socială a celor care au săvârșit greșeli, după ce și-au executat pedeapsa meritată, respectiv că promovează politica excluderii, caracteristică extremei drepte, fasciste, și extremei stângi, bolșevice, în locul celei a includerii, specifică stângii democrate? Că PSD vrea să înăsprească efectele unor hotărâri judecătorești luate de justiția politizată, sub controlul serviciilor secrete, fără probe directe și pe baza unor speculații pompos numite „deducții logico-juridice”, de către instanțe ilegal constituite? Că PSD vrea să consolideze indirect și să confirme condamnările politice ale căror victime au fost în majoritate chiar liderii și membrii săi? Cui îi plac asemenea idei va vota USR și eventual PNL, dar niciodată PSD.

Într-o situație de criză, precum cea a unei pandemii, a acorda vot de încredere unui partid, respectiv unui guvern care îmbină pro-corporatismul frenetic cu incompetența absolută, nu este semn de responsabilitate, ci act de iresponsabilitate. Asta a făcut PSD, fugind, de fapt, de răspunderea guvernării în împrejurări complicate și amenințătoare. Adică tocmai atunci când poporul avea mai mare nevoie de el. Ceea ce nu se răsplătește nici prin respect nici prin vot, oricât de severe ar fi criticile adresate, după aceea, guvernanților, din vârful buzelor. Scuza că Președintele Republicii ar fi refuzat în orice circumstanțe, inclusiv dacă PSD ar fi prezentat o majoritate parlamentară și un candidat concret, să desemneze ca prim ministru un om de stânga, nu poate convinge decât pe cei care nu au făcut niciodată politică reală și nu au habar de cum se face aceasta în concret

7.     Singura putere care se poate exercita eficient este cea dobândită de la popor, ca urmare a mărturisirii sincere a valorilor pentru care lupți.

a) De ce nu apără PSD Constituția și intră în asemenea jocuri tactice? Prima explicație care îmi vine în minte este aceea că PSD se teme de pierderea voturilor subsecventă împrejurării că populația, însetată de sânge și amatoare de autoritarism, nu i-ar înțelege și accepta mesajul.

Dacă este așa, înseamnă, în primul rând, că liderii PSD își recunosc pierderea legăturilor de încredere cu poporul și incapacitatea de a comunica sincer și convingător cu acesta. Ei se consideră inevitabil neînțeleși. A merge pe acest drum până la capăt înseamnă și a accepta că nu poporul este de vină pentru a nu-i înțelege și crede, ci ei sunt de vină pentru a nu fi inechivoci și persuasivi.

În al doilea rând, rezultă că, pentru a obține voturi, PSD preferă adevărului, minciuna. Or, asta ar însemna că PSD nu este cu nimic mai bun decât cei cărora li se opune și pe care îi critică. De ce ar aștepta, atunci, din partea electoratului mai mult respect decât aceștia? Cel puțin aceștia sunt originalul minciunii, pe când PSD ar fi doar copia.

Ceea ce oamenii politici ai stângii democrate românești de azi trebuie să înțeleagă este că voturile smulse prin înșelarea alegătorilor nu servesc la nimic, întrucât ele nu le oferă susținere reală pentru promovarea politicilor circumscrise de valorile pe care se presupune că vor să le afirme. Nimeni nu poate face istorie dacă nu se sprijină pe popor și nu se bucură de încrederea lui. Se poate constata și în situația politică a României din aceste vremuri de mare restriște. Dacă poporul nu crede în tine, încrederea lui nu se poate obține sau restabili, după caz, mințindu-l; asta este ca și cum i-ai da unui alcoolic o sticlă de vin ca să îl scoți din criză.

Pentru a obține încrederea și sprijinul poporului trebuie să fii tu însuți, autentic, mărturisind explicit credința în valorile pentru care lupți. Chiar dacă pentru o vreme va trebui să înoți împotriva curentului, tocmai asumarea unei asemenea trude ți-i va aduce în cele din urmă alături pe cei spre al căror bine vrei să slujești. Abia cel care nu acceptă să înoate împotriva curentului va rămâne singur; el fiind singur din chiar momentul în care se bucura de aclamațiile celor înșelați.

b) PSD i se contestă legitimitatea prezenței pe eșichierul politic național şi internațional pornindu-se de la vulnerabilitățile lui reale. În acest context, îmi permit, ca om de stânga, să vă reamintesc că aveți de meditat – ca premisă a acţiunii – la teme esențiale care implică destinul istoric al PSD. Este vorba despre modalitățile prin care partidul poate să depășească o criză extrem de gravă şi multiplă – identitară, ideologico-doctrinară, organizațională, de leadership şi, nu în ultimul rând, etică. De aici rezultă că nu pragmatismul îngust și primitiv poate să scoată partidul dintr-o asemenea situație, ci promovarea unei viziuni largi, strategice şi tactice privind implicațiile schimbărilor din societatea românească şi direcțiilor de evoluție la scară europeană şi mondială. Numai așa se va identifica organic un electorat, aflat şi el în continuă transformare, căruia PSD să-i ofere speranțe şi certitudini, și să-i insufle o atitudine proactivă, iar nu fatalistă. Să spunem lucrurilor pe nume: disprețul față de teme de o asemenea anvergură a costat, costă şi va costa nu pe liderii descurcăreți în orice împrejurare, ci masa largă a membrilor şi simpatizanților unui partid presupus social-democrat, care așteaptă ca acesta să o exprime şi să o reprezinte cu demnitate şi cinste, în consonanță cu aspirațiile întregului popor român.

Un sociolog celebru, Robert Michels, spunea: „Legea sociologică fundamentală care stăpânește inexorabil partidele politice poate fi formulată astfel: organizația este sursa de unde se naște dominația aleșilor asupra alegătorilor, a mandatarilor asupra mandanților, a delegaților asupra celor care deleagă. Cine zice organizație zice oligarhie”. Derapajul elitelor politice de pretutindeni a făcut, într-adevăr, ca democrația să devină o impostură care ascunde oligarhia. Aceasta este esența crizei actuale a democrației, care are caracter global.

PSD are marea șansă de a acționa cu toată forța pentru a opri un asemenea derapaj și a schimba sensul unei asemenea evoluții, astfel încât aleșii să răspundă în fața alegătorilor, mandatarii să execute necondiționat mandatele acordate, iar delegații să satisfacă integral așteptările celor care-i delegă. Această mare șansă nu trebuie ratată!

**********

Știu că se vor găsi, şi de această dată, destule voci care vor susține că „un penal”, „un om compromis”, „un infractor dovedit” (deși, în afara unui film trucat care nici acela nu dovedea nimic, nu s-a administrat nici o probă valabilă împotriva mea) ar fi cazul să stea, cum se spune, „în banca lui”, să-şi ispășească păcatele ş.a.m.d. Veți zice sau gândi, poate, unii: „de ce vine ăsta, un penal, să ne spună toate astea, în loc să se facă nevăzut?”.

Nu am de gând să mai vorbesc acum despre înscenarea, cu origini externe și finalizare internă, care a dus la condamnarea mea. Sunt sigur că istoria va face dreptate. Cei care au înțeles până acum cum au stat lucrurile cu adevărat, au înțeles. Cine nu, va continua să creadă în vinovăția mea. Va trebui să trăiesc cu aceasta. Sunt fericit că am putut rezista tentației de a ceda în fața presiunii cercurilor oculte, din țară și străinătate, interesate să elimine un român devenit prea influent în structurile internaționale, și am refuzat ca, în schimbul unei libertăți formale, să renunț la luptă și să înjosesc România prin recunoașterea unor fapte pe care nu le comisesem.

Indiferent, însă, de ce cred unii sau alții, vă adresez scrisoarea de față pentru că îmi pasă și pentru că nici o prevedere a Codului penal nu interzice, încă, dreptul la conștiință și la libera exprimare a opiniilor. Și sunt sigur că pentru mulți români, nu numai cu convingeri de stânga, mai importante sunt ideile împărtășite decât cel care le împărtășește, chiar dacă sau mai ales dacă acela este un fost deținut politic.

Dacă îmi pasă de soarta PSD, aceasta nu este decât din motive sentimentale care își găsesc originile într-un trecut ce este tot mai îndepărtat. În schimb, în termeni reali îmi pasă de viitorul stângii democrate românești care trebuie să renască și să crească pentru salvarea neamului nostru aflat azi, din nou, pe marginea prăpastiei. Un neam care nu este împotriva Europei, ci dorește să trăiască în pace, libertate, prosperitate și demnitate, într-o Europă unită, puternică și democratică. De forța stângii democrate românești depinde, într-o semnificativă măsură, și forța stângii democrate europene, ea însăși aflată într-o teribilă criză.

Generația mea, aflată la vârsta tinereții mature (între 30 și 40 de ani) la data revoluției din 1989-1991, a făcut ce a știut, ce a putut și ce a crezut că este mai bine pentru a lăsa moștenire o Românie puternică, într-o Europă puternică și într-o lume reconciliată cu sine. Ce lăsăm? O ruină sau, în orice caz, ceva foarte aproape de o ruină. România este săracă și îngenuncheată. Democrația este în moarte clinică. Europa este dezbinată și impotentă. Lumea se află în război total, așa numit „hibrid”. Suntem și noi vinovați de asta, dar nu numai noi.

Ceea ce ne mai rămâne de făcut ca obligație, folosind arma deloc nesemnificativă pe care o mai avem, cuvântul, este să spunem celor de azi ce a fost cu adevărat în ultimele trei decenii, să dezvăluim și explicăm mecanismul înfrângerilor noastre și să avertizăm asupra riscului repetării greșelilor noastre, să descurajăm nebuniile prezentului cu atuul oferit de experiența trecutului, bucurându-ne de privilegiul lipsei oricăror veleități, în care își are izvorul sinceritatea noastră.

În spiritul acestei sincerități, poate crude, afirm că nu am speranțe de la Congresul PSD, organizat în condiții bizare, care nu asigură reprezentativitatea optimă și nu permit dezbaterile la nivelul necesităților. Speranța nu este însă o politică și, pentru mine, demult nu mai este o condiție a acțiunii; după cum nici succesul nu mai este o condiție a perseverării. Nu vreau, deci, ca vreodată să îmi reproșez sau alții să îmi reproșeze, că am putut vorbi și am tăcut. În vremuri ca acestea prin care trecem, important este să nu fim opresori, să nu fim oprimați și să nu fim indiferenți. Nefiind indiferent, încerc să fac lumină. Și chiar dacă nu voi reuși, voi avea mulțumirea ca măcar să fi încercat.

Astăzi PSD se află în fața unei dramatice dileme: să facă istorie sau să iasă din istorie. Vă urez să faceți alegerea bună!

Prof. dr. Adrian Severin