România fără ciobani

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Oieritul românesc intră în al doilea an de restricții, iar de la București nimeni nu comunică un calendar.

Pesta micilor rumegătoare și variola ovină sunt boli serioase, iar obligația autorităților de a le ține sub control nu se discută. Problema este însă alta. În numele combaterii bolii, măsura administrativă a ajuns să lovească un sector întreg, iar restricțiile europene rămân în vigoare până la finele lui 2026.

Câteva cifre, ca să știm despre ce vorbim. România e pe primul loc în Uniune la producția de ovine și pe locul doi ca efectiv, după Spania, cu vreo 12 milioane de capete. Exporturile în afara Uniunii au trecut, în ultimii ani, de 270 de milioane de euro. Trăiesc din asta în jur de 40 de mii de crescători.

Când exportul se închide, animalul rămâne în fermă. Mănâncă zilnic. Costă zilnic. Dacă piața internă nu înghite surplusul — și nu-l înghite — prețul se duce în jos. Cumpărătorul din Golf, în schimb, nu așteaptă. Cumpără din Spania, din Australia, de oriunde. Piețele acestea se pierd într-un sezon și se recâștigă în ani, presupunând că se mai recâștigă.

N-am nicio dovadă că cineva de la Bruxelles ar fi urmărit scoaterea unui concurent incomod de pe piață și nu am de gând să construiesc un scenariu pe care nu-l pot proba. Restricțiile au justificare sanitar-veterinară. Efectul economic rămâne însă același, indiferent de intenție.

Partea urâtă se vede în fermă, atunci când apare un focar și se dispune eliminarea efectivului. Legea prevede despăgubiri pentru animalele sacrificate. Întrebarea pe care statul o ocolește de luni de zile e cât valorează o fermă distrusă. Pentru că nu vorbim despre prețul unei oi. Vorbim despre zece-cincisprezece ani de selecție, despre reproducția pierdută, despre mieii care nu se mai nasc, despre contractele care cad, despre banii necesari refacerii turmei și despre veniturile care lipsesc până când turma aceea crește la loc. Lucruri care nu încap într-un tabel.

Mai este un aspect, cel juridic, despre care se vorbește prea puțin. Dacă autoritatea a greșit — la diagnostic, la trasabilitate, la controlul mișcării animalelor, la aplicarea procedurii — intrăm pe răspunderea statului pentru prejudiciu, ceea ce e cu totul altceva decât o despăgubire forfetară. Existența unei proceduri nu înseamnă automat că paguba e acoperită, iar crescătorul trebuie să poată contesta efectiv, nu pe hârtie.

Ce cer, în fond, ciobanii? Vaccinare, regionalizarea restricțiilor, controale ca lumea, verificarea probelor, despăgubiri corecte, redeschiderea exportului. Nimic care să contravină regulilor europene. Guvernul anunță că lucrează la aceste soluții. Probabil chiar lucrează. Numai că ritmul birocrației și ritmul unei ferme sunt două lucruri diferite, iar furajul se plătește în fiecare lună, nu când se încheie consultările interministeriale.

Ghilotina, prin urmare, nu e doar boala. Oieritul a trecut, din moși-strămoși, prin epidemii, prin secetă și prin războaie. Ce n-a mai avut de înfruntat până acum e un stat care tratează o criză sanitară ca pe o corespondență, o negociază prost afară și lasă factura la poarta stânei.

Rămân câteva întrebări la care ar trebui să răspundă cineva. Cine a negociat pentru România la Bruxelles și cu ce rezultat. De ce nu s-a cerut din prima zi regionalizarea restricțiilor, instrument legal la care alte state au recurs fără dificultate. Cât s-a plătit efectiv, până astăzi, cu titlu de despăgubire, și după cât timp de la sacrificare. Deocamdată nu răspunde nimeni. Iar la toamnă vom discuta, foarte probabil, aceleași lucruri, cu câteva mii de crescători mai puțini.