Șase întrebări cheie legate de război

Ne place sau nu ne place, vrem sau nu vrem, suntem obligați să răspundem la cel puțin șase întrebări cheie legate de posibila implicare directă a României într-un război cu Federația Rusă. Niciodată, începând de la Criza Rachetelor din 1962, când, începând din Cuba, ar fi putut să se dezlănțuie un război atomic mondial, nu s-a pus atât de acut problema unui pericol major, iminent, de o asemenea natură. Și nici chiar atunci nu românii erau vizați în primul rând. Să încercăm să răspundem la cele șase provocări.

În timp ce Vladimir Putin ba asigură întreaga planetă, desigur, în mod fals, că Rusia nu ar fi pornit niciodată împotriva niciunui alt stat vreun război și nu va face acest lucru nici de acum încolo, ba amenință lumea occidentală și, în primul rând, statele din proximitate cu declanșarea unor operațiuni militare, inclusiv de natură atomică, alți și alți lideri politici sau militari ai Kremlinului sau ai lumii occidentale, fără să-și dea seama, utilizează în mod obsesiv o retorică de război. Inclusiv oameni de decizie de la București. Cel mai insistent dintre aceștia, în ultima vreme, este generalul Vlad Gheorghiță, șeful Marelui Stat Major. Într-o ținută cazonă, de luptă, cu care își face apariția pe platourile televiziunilor de știri și utilizând un limbaj la fel de cazon, acesta deschide, practic zi de zi, corul decidenților de la București, care vorbesc despre iminența unui război cu Federația Rusă.

Așa cum, utilizând strict datele istoricilor, precizam într-o analiză anterioară că rușii ne-au ocupat armat independent de alte puteri de patru ori și în cooperare cu Turcia o dată, numeroase persoane mai mult sau mai puțin ancorate în istorie, din România și din Federația Rusă, fac trimitere insistent la diverse scenarii care ar fi de natură să conducă la un nou conflict armat cu Rusia. Cum se poate ajunge într-o asemenea situație limită? Și ce șanse are România, de această dată membru al celei mai puternice alianțe militare din istoria lumii, să reziste un timp rezonabil în fața unui asemenea ipotetic atac? Răspunsul final derivă din modul în care putem răspunde la șase întrebări cheie.

1. Românii doresc să se implice în mod direct într-un război cu Federația Rusă și, dacă da, își pun speranța în victorie?

Pe parcursul tentativelor mele de a da răspunsuri îmi voi întemeia punctele de vedere și pe cercetările de piață care au fost operate pe acest subiect. Categoric, așa cum rezultă și din sondaje, cei mai mulți dintre români sunt cu capul pe umeri și nu doresc sub nicio formă să vadă declanșându-se un asemenea conflict. Fără a intra în alte detalii, răspunsul este un NU categoric. Cei mai mulți dintre românii din țară și din diasporă nu vor să intre într-un conflict armat cu Federația Rusă.

2. Dacă Republica Moldova ar fi atacată, așa cum este din ce în ce mai frecvent amenințată de Federația Rusă, românii ar fi dispuși să intre în război pentru a-i apăra pe basarabeni?

Răspunsul la această întrebare este mai nuanțat. O parte dintre cetățenii români — e adevărat, aflați în minoritate — luați de valul naționalist, susțin că, într-o asemenea situație, armata noastră trebuie să intre în război și să susțină eforturile Republicii Moldova, stat, de altfel, cu neutralitatea declarată, de a se apăra. Din fericire, avem de-a face doar cu o minoritate. Pentru că majoritatea românilor sunt conștienți de faptul că cei mai mulți dintre basarabeni nu doresc nici într-o perspectivă imediată, nici într-o perspectivă mai îndepărtată să se reunească cu Patria Mumă și, în consecință, ei nu-și recunosc apartenența la România. În consecință, de ce ar sări românii în foc și ar risca să se expună consecințelor unui război cu Federația Rusă pentru o cauză care, din capul locului, nu are șanse de câștig?

3. Până la ce nivel românii sunt pregătiți să-și asume riscurile necesare implicându-se în războiul din Ucraina?

Este în afara oricărui dubiu că, prin forța lucrurilor, România s-a transformat în cel mai important hub logistic al flancului sud-estic NATO în ceea ce privește furnizarea de armament și alte mijloace destinate rezistenței Ucrainei. Tot pe teritoriul României se acumulează unele dintre cele mai relevante forțe NATO, care ar putea interveni în mod direct, apărând spațiul aerian, maritim sau chiar terestru al Ucrainei. Ca urmare, teoretic cel puțin, România reprezintă o țintă. O informație de ultimă oră, neverificată însă, precizează că rachetele cu rază medie și lungă de acțiune americane, de care se tem atât de mult rușii, care la nevoie pot transporta și încărcătură nucleară, ar urma să fie descărcate în portul Constanța, pentru ca de aici să fie furnizate Kievului. Ori, nu de puține ori în ultimele zile, rușii au amenințat cu represalii într-o asemenea perspectivă. Sunt pregătiți românii să le facă față? Este pregătită armata română să riposteze? Șeful Marelui Stat Major, generalul Gheorghiță Vlad, susține mai degrabă implicit decât în mod direct un răspuns de tip afirmativ.

4. Forțele armate ale României sunt capabile să facă față cu succes unui atac al Federației Ruse?

Conform sondajelor de opinie, în mod categoric răspunsul este negativ. Dar la acest capitol, militarii au ultimul cuvânt de spus. Ori capul Armatei Române susține sus și tare, în mod repetat, un scenariu cu care nu suntem deloc obișnuiți. Și anume, că, în acest moment, România are capacitatea de a opune Federației Ruse o rezistență militară echivalentă cu cea a Ucrainei. Nu sunt militar, nu am cultura necesară în domeniu, dar sunt gata să fac prinsoare cu oricine că lucrurile nu stau deloc așa. Că șeful Armatei Române se hazardează, imaginându-și că, luptând pe arcul Carpaților, fără să avem trupe instruite adecvat în acest sens, am fi capabili să purtăm cu succes un război timp de peste trei ani cu Federația Rusă. Mă tem că, în acest moment, nu suntem pregătiți nici măcar să facem față cu succes timpului necesar pentru o intervenție masivă a forțelor NATO.

5. Suntem pregătiți să facem, cel puțin pentru viitor, sacrificiile necesare pentru a ne înarma corespunzător?

Majoritatea celor chestionați în ultimul sondaj de opinie susține că acest lucru ar fi necesar. Dar răspunsul corect este dacă economia României poate sau nu să facă față unui asemenea efort. Nu intru în detalii. Precizez doar că, în mod criminal, timp de peste 30 de ani, industria de apărare a României a fost sacrificată și, la fel, și dotarea cu mijloace corespunzătoare de luptă a Armatei Române. Porcul nu poate fi îngrășat în ajun, oricâte sacrificii am face! Dar, cu certitudine, sacrificii în acest domeniu sunt necesare, sunt oportune și obligatorii dacă vrem să rămânem un stat suveran.

6. Sunt pregătiți românii pentru o recrutare în masă?

Interesant și relevant este că cei mai mulți dintre cei chestionați susțin că acest lucru ar fi necesar. Ceea ce înseamnă că românii au devenit conștienți de pericolul care ne amenință. Un voluntariat militar, la care ar participa un număr rezonabil de români — în absența unei recrutări obligatorii — ar presupune existența a 100-200 de mii de tineri, bărbați și femei, dispuși să facă acest lucru. Să admitem că există o asemenea masă critică. Există însă oare și mijloacele necesare asigurate de Armată? Generalul Gheorghiță Vlad spune că da. Eu, după ce m-am consultat și cu alți militari de carieră, într-un număr rezonabil de mare, susțin contrariul.

Și tare mi-e teamă, punând lucrurile cap la cap, că acest general Gheorghiță Vlad, capul oștirii române, prin afirmațiile pe care le face în ultima vreme, se dovedește a fi un aventurier.