Prima pagină » Opinii » Scriem reforma administrativă pe genunchi sau despre cum reinventăm apa caldă
Scriem reforma administrativă pe genunchi sau despre cum reinventăm apa caldă

Scriem reforma administrativă pe genunchi sau despre cum reinventăm apa caldă

20 nov. 2026, 08:00, 2 ,
Leonard Constantin Stafie în Opinii

Completați electronic cererea, apoi semnați cu pixul albastru, mergeți la Poșta Română să cumpărați un timbru fiscal, după care vă întoarceți și urcați la ghișeul 2, de la etajul 4.

De câte ori auzim prin cancelariile bucureștene sau pe la simpozioanele de profil că „suntem în plin proces de reorganizare administrativ-teritorială”, pe noi, cei care mai punem și mâna pe o riglă de calcul sau știm cum funcționează o rețea în lumea reală, ne apucă un râs amar. Se aruncă pe piață hărți desenate cu carioca, se mută granițe între Iași și Vaslui de parcă am muta gardul din fundul grădinii și ni se promite marea cu sarea: eficiență, economii, dezvoltare.

În realitate, toată această dezbatere aprinsă despre unificarea județelor nu este altceva decât o uriașă fumigenă. O perdea de fum dens, lansată periodic pe piață doar ca să acopere alte lucruri „frumoase” care se petrec pe sub masă în administrațiile noastre. Cât timp noi ne certăm pătimaș pe unde va fi granița, dacă ieșenii vor fi sufocați de vecini sau dacă ne trebuie drumuri noi, atenția publică este deturnată de la adevăratele probleme: bugete locale împărțite fără criterii, contracte cu dedicație, sinecuri de partid și, mai ales, eșecul răsunător al modernizării statului. Ne lasă să ne batem pe hărți ca să nu vedem cum se scurg resursele pe sub nasul nostru.

Și mai grav este că ni se vinde ca fiind „ultima modă europeană” o idee prăfuită din istorie. Dacă ne uităm cu atenție peste proiectele vehiculate astăzi, această mare comasare a județelor seamănă izbitor de mult cu împărțirea teritorială pe cele 16 regiuni realizată de regimul comunist în perioada 1960–1968 – o structură pe care o poate vedea oricine la o simplă privire pe harta administrativă a vremii (disponibilă aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Administrative_map_of_Romania,_1960-1968.svg). Cu alte cuvinte, acum inventăm apa caldă și mersul pe jos! Chiar cred unii și alții că suntem un popor de idioți, fără memorie și fără capacitatea de a ne da seama ce se întâmplă în jurul nostru?

Oare de ce credeți că, după numai opt ani de la aplicarea acelor regiuni de inspirație sovietică, chiar comuniștii au fost nevoiți să renunțe la ele și să revină la organizarea pe județe? De proști? Nicidecum! Au revenit la județe tocmai pentru că au constatat pe pielea lor că acele mastodonte regionale rupeau legătura cu cetățeanul, generau o birocrație sufocantă, blocau dezvoltarea locală și creau centre de putere imposibil de gestionat. Iar acele județe la care s-au întors nu erau vreo invenție de moment, ci aveau rădăcini istorice adânci, consolidate în România Mare, în perioada interbelică – o epocă în care niciunul dintre „reformatorii” de astăzi de la putere nu era măcar născut! Să nu mai auzim, așadar, placa uzată că „trebuie să schimbăm o lege administrativă veche din 1968”, de parcă județul ar fi o relicvă comunistă, când, în realitate, tocmai regiunile-mamut pe care vor să ni le bage acum pe gât au fost experimentul eșuat al anilor ’60.

Dacă mergem pe drumul lor, riscăm să lipim două sărăcii și două birocrații ca să obținem un mastodont administrativ, cu un singur vătaf pe moșie și cu șoseaua Bucium blocată definitiv de cei care vin să-și caute dreptatea la centru, în timp ce adevărații regizori ai acestei piese de teatru își văd liniștiți de afaceri.

Adevărata reformă nu stă în mutatul plăcuțelor de pe clădiri și nici în comasarea unor organigrame deja umflate. Județele pot rămâne bine-mersi așa cum sunt, cu o singură condiție elementară, de bun-simț ingineresc: să terminăm odată cadastrul general și să obligăm bazele de date ale statului să vorbească între ele.

Avem fibră optică de invidiat, avem bani europeni cu nemiluita și ingineri IT care țin în spate sistemele marilor corporații ale lumii. Și atunci, de ce cetățeanul din Iași sau din fundul Vasluiului încă face potecă între Primărie, ANAF, Cadastru și Evidența Populației, cu dosarul cu șină strâns la piept ca pe moaște? Simplu: pentru că fiecare instituție își păzește baza de date ca pe o feudă personală. Serverul propriu înseamnă putere, înseamnă relevanță, înseamnă justificarea unor scheme de personal și a unor șefuți care altfel ar rămâne fără obiectul muncii.

De aici și celebra noastră „digitalizare” autohtonă, un hibrid comic demn de piesele lui Caragiale: intri pe platformă, îți faci cont cu validare video, completezi electronic formularul, îl listezi la imprimantă, îl semnezi musai cu pixul albastru, dai o fugă până la Poșta Română să iei un timbru fiscal, apoi te întorci în oraș și urci pe scări până la ghișeul 2, de la etajul 4, unde o doamnă plictisită îți cere oricum copie după buletin, că „nu le merge sistemul”.

Cum spargi acest blocaj? Dacă îi rogi frumos pe directori și pe primari să se interconecteze, o să ne prindă secolul viitor tot cu dosarul în brațe. Nici varianta cu „un singur cloud guvernamental” nu mă încântă peste măsură, dacă pe el îl administrează vreo agenție nou-înființată, plină de nepoți și pile politice, care o să-l blocheze din prima zi de funcționare.

Singura limbă pe care o înțelege aparatul bugetar din România este cea a banului tăiat de la sursă. Vrei interconectare reală? Dai o lege scurtă, de trei articole: orice instituție publică are interzis categoric să mai ceară cetățeanului o hârtie pe care o emite tot statul român. Din ziua următoare expirării termenului, primăria sau direcția județeană care nu și-a legat baza de date la sistemul național nu mai primește niciun leu din cotele defalcate de la buget, iar funcționarul care îți cere adeverința pe hârtie plătește amenda din propriul salariu, nu din banii contribuabililor.

Până nu vom lovi direct în bugetul instituției și în buzunarul celui care ține ștampila în sertar, vom continua să scriem reforma pe genunchi, să înghițim fumigene administrative despre regiuni reinventate, să desenăm granițe noi pe hârtie și să ne mințim singuri că suntem europeni – în timp ce stăm la coadă la etajul 4, cu pixul albastru la purtător.

Donație lunară
Donează lunar pentru susținerea jurnalismului de calitate

Plată sigură și protejată
Alătură-te comunității noastre de susținători
Donația ta lunară ne ajută să planificăm și să continuăm să informăm corect și echidistant
Donație singulară
Donează o singură dată pentru susținerea jurnalismului de calitate

Plată sigură și protejată
Contribuția ta face diferența
Ne ajuți să rămânem independenți și să aducem informații de care ai nevoie
Articol recomandat
Bacteria Klebsiella pneumoniae, tot mai rezistentă la antibiotice. Crește numărul infecțiilor din spitalele europene
Infecțiile cu Klebsiella pneumoniae reprezintă o provocare pentru spitalele europene. Unele tulpini sunt rezistente la antibiotice de ultimă generație, iar ECDC avertizează asupra riscurilor pentru sănătatea publică. Creșterea rezistenței bacteriei Klebsiella pneumoniae la antibiotice pune presiune pe spitalele europene, unde infecțiile provocate de anumite tulpini sunt tot mai dificil de tratat. Centrul European de Prevenire […]
Bacteria Klebsiella pneumoniae, tot mai rezistentă la antibiotice. Crește numărul infecțiilor din spitalele europene
Comentarii
  • De retinut fraza „… regiunile-mamut pe care vor să ni le bage acum pe gât au fost experimentul eșuat al anilor ’60”.

  • Criterii care au fost aplicate pentru stabilirea centrelor de comună/plasa/județ din vechime până azi.
    Centrele de comuna erau la o zi de mers pe jos dus/întors pentru cel mai îndepărtat cătun.
    Centrele de Plasa erau la o zi de mers calare, la fel dus/întors.
    Centrele de județ, o zi dar cu mijloace de transport , autobuze trenuri, mașini cine avea.
    Au fost stabilite aceste distanțe căa fiecare cetățean să poată parcurge distanța într-o singură zi pentru diverse. De la mers la spitale/dispensare/primării până le eliberări de acte de naștere/căsătorie/deces sau altele.
    INTRO SINGURA ZI.
    Bineînțeles că au fost „discuții” , atunci ca și acum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

BZI - Editia Digitală - pdf
20 noiembrie 2026
20 noiembrie 2026