„Sistemul” cade! Dar cum cade?

În editorialul de ieri le-am dat românilor asigurări că „sistemul” ticăloșit cade cu siguranță. Și m-am referit la cauzele primordiale, care sunt de ordin intern. Orice „sistem”, atunci când se prăbușește, se prăbușește din interior. În România, însă, „sistemul” cade și în ceea ce privește dimensiunile sale externe. Și de securitate. Iar astăzi voi dezvolta argumentele în acest sens.

În mod inevitabil, după căderea Zidului Berlinului, țările din Europa de Est, cotropite mult timp de Uniunea Sovietică, s-au eliberat treptat și au intrat, cum era și firesc, în sfera de influență a Uniunii Europene, a Statelor Unite, a NATO. Deși mai la coadă, România nu a făcut excepție. Războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei ne-a găsit într-un parteneriat consolidat cu Statele Unite, care ne garantau nu neapărat suveranitatea, dar în orice caz securitatea. La începutul acestui parteneriat, România dispunea de o economie stabilă. Am explicat în editorialul de ieri cum această economie, din stabilă, a devenit instabilă și falimentară. Cum „sistemul”, care ne-a adus în această situație, se va nărui din interior. Din nefericire, ceea ce se întâmplă în plan intern s-a propagat și în plan extern.

Cramponându-se de putere, partidele care au gestionat până în prezent România și au jefuit acest stat în fel și chip, pe de-o parte în folosul unor puteri străine, pe de altă parte în beneficiul oamenilor „sistemului”, care au generat această trădare națională, iată că acum partidele care compun majoritatea parlamentară se află în mare dificultate. Pierdeau cu certitudine alegerile prezidențiale, după care urmau să dea socoteală la propriu milioanelor de cetățeni pe care i-au păgubit, dacă nu ar fi anulat cele două tururi de alegeri. Anulând alegerile, cu susținerea Curții Constituționale, o instituție alcătuită din nouă persoane nepregătite profesional și promovate pe criterii politice, clientelare, reprezentanții partidelor aflate la putere, care s-au identificat cu reprezentanții „sistemului”, au dat, așa cum constată toți oamenii cu capul pe umeri din lumea întreagă, o lovitură de stat. Practic, au suprimat democrația. Efectul acestei lovituri de stat reverberează în întreaga lume, iar ecoul se amplifică. Care sunt consecințele?

Pe zi ce trece, România este din ce în ce mai izolată, în mod ostentativ și explicit, în raport cu principalul ei aliat și, până mai ieri, protector, Statele Unite ale Americii, iar treptat ea devine izolată și în raport cu Uniunea Europeană, pentru care nu mai reprezintă o putere cât de cât semnificativă. În aceste condiții, se pune firește întrebarea: cine mai protejează „sistemul”?

Aparent, „sistemul” este solid și tot aparent el se autoprotejează. Pentru că a avut acces la resursele acestui stat și, în ciuda trădărilor sistematice în raport cu „beneficiarii” externi, „sistemul” a reușit să-și creeze rezervele necesare pentru a face față unor evenimente viitoare. În realitate, resursele „sistemului” se epuizează. „Sistemul” este deconectat în acest moment, în ritm accelerat, de la toate legăturile sale cu Statele Unite și, sub ochii noștri, se produce și deconectarea „sistemului” față de mecanismele Uniunii Europene. Ceea ce înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, că România, așa cum se înfățișează ea astăzi în fața concetățenilor ei și a lumii întregi, este un stat abandonat.

În aceste condiții, se pune firește întrebarea: „Care va fi epilogul loviturii de stat care a suprimat democrația?” Cu ce se aleg autorii? Cu praful de pe tobă! Cei care au pus la cale lovitura de stat nu mai sunt astăzi capabili să organizeze o nouă lovitură de stat și să facă în așa fel încât, aruncând praf în ochii opiniei publice mondiale, să anuleze sau să falsifice noua rundă de alegeri prezidențiale. Prin urmare, în afara unei situații complet disperate, a unor reflexe de-a dreptul nebunești de-ale „sistemului”, alegerile prezidențiale vor fi câștigate de președintele AUR, George Simion. În nume propriu, în numele lui Călin Georgescu sau în numele ambilor. Acesta va fi sfârșitul „sistemului”. Cum Dumnezeu va mai fi posibil ca, din nou, un sistem lipsit de resurse, lipsit de orice sprijin extern, cu excepția tutelei franceze, care dă nu numai semne de senilitate, ci și de slăbiciune, să se opună în mod ostentativ rezultatului unor alegeri electorale din România, în condițiile în care am nu numai speranța, ci și certitudinea că vom beneficia de observatori externi?

Implozia „sistemului” e începutul sfârșitului pentru cei care au dominat România timp de 35 de ani și un nou început pentru singurul partid conservator pe care îl avem, AUR, un partid suveranist, pe nedrept anatemizat în sensul că ar fi pro-putinist, anti-european și anti-NATO.