Teoria conspirației și bâlbâieli la toate nivelurile statului. Reformă peste reformă sau reformă de dragul reformei?

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

De câteva zile vuiesc ziarele, televiziunile și rețelele de socializare de tot felul de experți și paraexperți care își dau cu părerea despre dronele aeriene și, mai nou, despre cele maritime. Care mai de care mai deștept, mai credibil și mai convins că deține adevărul absolut.

Cum însă românul este, prin definiție, un specialist în teoria conspirației, este foarte posibil să ajungem în curând la concluzia că dronele vin fie de pe Marte, fie, mai simplu și mai aproape de realitate pentru unii, de la „fratele nostru mai mare” de la Răsărit.

Cine a prins măcar câțiva ani din perioada comunistă își amintește foarte bine sloganul potrivit căruia „soarele de la Răsărit răsare și tot ce este bun de la Răsărit vine”. Sic!

Toată această stare de confuzie este amplificată și de declarațiile autorităților, îndreptățite sau mai puțin îndreptățite să vorbească. Fiecare pare să își dea cu stângul în dreptul mai abitir decât la un meci de fotbal. De altfel, nu ne miră. Este o caracteristică veche a spațiului românesc.

Înainte de intrarea României în Primul Război Mondial, un politician liberal striga de la tribuna Parlamentului că soldatului român trebuie doar să i se dea baioneta și va cuceri Europa. Istoria a demonstrat însă altceva: Turtucaia, retragerea peste munți, ocuparea Capitalei și pacea rușinoasă de la București din 1918, despre care astăzi se vorbește foarte puțin. La toate acestea se adaugă zecile de mii de morți rezultate și din orgoliile unor comandanți.

La Coșna, de exemplu, în numai două ore, peste 1.500 de soldați grăniceri au căzut după ce au primit ordin să atace o poziție austro-ungară puternic fortificată, fără sprijin de artilerie. Mulți istorici militari consideră că acea decizie a fost influențată de conflictele personale dintre anumiți comandanți. Nu voi pomeni numele celui care a dat ordinul. Nu merită.

Nici perioada interbelică nu a fost lipsită de scandaluri privind achizițiile militare. Rezultatul s-a văzut în anul 1940, când România a pierdut fără luptă Basarabia, nordul Bucovinei și nordul Transilvaniei. În ciuda discursurilor oficiale, realitatea era că armata era insuficient pregătită pentru provocările momentului.

În perioada comunistă, să nu ne facem iluzii. O bună parte din pregătirea militară se desfășura pe câmpurile patriei, în agricultură, la Canal, în mine sau pe șantiere. Exagerând puțin, dacă cineva trăgea un foc de armă în direcția greșită, exista riscul să intre în panică toată unitatea. Acest lucru s-a văzut și în decembrie 1989, când s-a tras în avioane și elicoptere imaginare, după teroriști invizibili. Era o armată numeroasă, dar cu multe vulnerabilități.

Să revenim însă la drone.

Nu înțeleg de unde atâta panică în localitățile de frontieră. Cei care am locuit în astfel de zone, la câteva zeci de kilometri de granița cu Uniunea Sovietică, am crescut cu teama că „vin rușii”. Întrebați-i pe cei care au trăit acele vremuri și veți primi același răspuns.

Problema este că pregătirea psihologică și practică a populației din zonele de frontieră a fost abandonată în ultimele două decenii. În același timp, au dispărut și trupele de grăniceri, instituție cu o tradiție de peste 140 de ani, încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Erau oameni specializați, instruiți să acționeze în condiții dificile, în grupuri mici, fără legături permanente cu eșaloanele superioare și având un singur obiectiv: apărarea frontierelor statului român.

Nu întâmplător, în cele două războaie mondiale, alături de vânătorii de munte, trupele de grăniceri erau considerate elita armatei române.

După anul 2000 am demilitarizat grănicerii, i-am transformat în polițiști de frontieră și am considerat că tehnologia modernă va rezolva toate problemele. Astăzi vedem rezultatele. Acum câțiva ani apăreau transporturi de droguri aduse pe mare. Astăzi discutăm despre drone aeriene și maritime care par să circule nestingherite.

Trebuie spus un lucru esențial: lipsa tehnologiei a fost compensată întotdeauna prin oameni bine pregătiți, motivați și mândri de arma lor. Exact cum erau odinioară grănicerii.

Acum toată lumea cere achiziții urgente. Foarte bine. Dar procesul nu este atât de simplu. Mai întâi trebuie găsite fondurile. Apoi urmează licitațiile și achizițiile. După aceea, testarea echipamentelor și instruirea personalului. Abia la final vine operaționalizarea sistemelor.

Cine crede că toate acestea se pot realiza peste noapte se înșală. Chiar și într-un scenariu optimist, sunt necesare luni de zile. Iar acolo unde apar bani mulți, inevitabil apar și „sacalii”, convinși că există un os de ros.

Și atunci întrebarea este simplă: ce facem până atunci?

Grăniceri nu mai avem. Armata este cum este. Cum compensăm lipsa tehnologiei?

Răspunsul este dureros: am făcut reforme de dragul reformelor și am desființat structuri fără a pune ceva solid în locul lor.

Ne certăm permanent pe legi și reforme. Schimbăm legea salarizării la fiecare câțiva ani. Modificăm Codul administrativ până când nimeni nu mai înțelege ce scrie în el. Dintr-o lege de câteva pagini am ajuns la sute de pagini de interpretări și excepții.

În 1989, chiar dacă eram inferiori tehnologic și militar față de sovietici, aveam posibilitatea de a amplasa un grănicer la fiecare câteva zeci de metri pe sectoarele sensibile și exista măcar o minimă capacitate de reacție până la mobilizarea forțelor din interior. Existau pichete de grăniceri, depozite, bucătării proprii și gospodării care asigurau o anumită autonomie.

Dar am făcut reformă.

Am desființat unități, am casat echipamente, am demolat pichete, am închis bucătării și am eliminat structuri care asigurau reziliența sistemului.

Astăzi așteptăm cateringul.

Gurile rele spun că, la începutul conflictului din Ucraina, atunci când trupe române au fost concentrate în zona punctelor de frontieră, serviciile de hrană au funcționat cu dificultate, iar aprovizionarea a întârziat. Nu știu cât este legendă și cât este adevăr, dar simplul fapt că astfel de povești circulă spune multe despre încrederea oamenilor în sistem.

Așadar, la luptă, oștenii mei!

Poate că reforma de dragul reformei va continua. Poate că vom mai desființa ceva, vom mai reorganiza ceva și vom mai scrie încă o lege.

Și poate că, printr-un noroc extraordinar, războiul ne va ocoli și de această dată.