Un cunoscut judecător din Iași, despre lecturile obligatorii la Înalta Curte: „O căsătorie ratată?”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Costică Ciocan, un cunoscut judecător din cadrul Judecătoriei Iași, susține că monitorizarea hotărârilor judecătorești de către societate contribuie la transparența sistemului judiciar și este un factor de responsabilizare a instanțelor judecătorești. Acest demers este facilitat, în prezent, și de accesibilitatea gratuită a sentințelor sau deciziilor pronunțate, datele cu caracter personal fiind, firește, anonimizate. O hotărâre judecătorească definitivă care a fost în atenția publică este și cea referitoare la disidentul Gheorghe Ursu, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, de părțile civile și de părțile responsabile civilmente Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Administrației și Internelor, împotriva sentinței penale nr. 196/F din 17 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I Penală, în dosarul nr. 2500/2/2017 (1030/2017), dispunându-se achitarea unor inculpați pentru săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase.

„În dezbaterea publică s-au angrenat, productiv, printre alte categorii socio-profesionale, istorici, filosofi, juriști şi cadre didactice universitare care au susținut sau au demontat, cu argumente pertinente, hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dar, așa cum este menționat în Evanghelia de la Matei (Capitolul 10, versetul 36), „dușmanii omului vor fi casnicii săi”, aparent, una dintre criticile cele mai „usturătoare” a venit din partea mediului academic juridic, arătându-se, pe larg, ce le lipsește judecătorilor de la „Curtea Supremă”. Acestora nu li se reproșează că au încălcat sau au interpretat greșit legea, că ar fi comis erori procedurale, ci li se impută, nici mai mult nici mai puțin că, printre preocupările lor personale, s-ar afla orice altceva în afară de lectură. Se pleacă apoi de la premisa că judecătorii învestiți cu soluționarea cauzei nu au auzit vreodată de cărțile lui Aleksandr Soljenițîn, Varlam Șalamov ori Feodor Dostoievski și, ca un profesor de limba română care „cheamă în privat” la pregătire, pentru că observă că elevul „este greu de cap”, autorul oferă un „scurt spoiler” despre „Amintiri din casa morții”, explicând, metodic, cum stă treaba cu „romanul în roman”, procedeele narative, alter-ego-ul scriitorului, cu scriitorii dedublați în autori și eroi de roman.

Imaginea creată conţine judecători „de la Supremă”, scoși la tablă de profesor pentru a fi ascultați din lecţia de zi, apoi trimiși, pe rând, înapoi în bancă: „Stai jos! Ai patru! Şi eu, domnule profesor? Şi tu ai patru! Şi eu? Şi tu, și magistratul-asistent aveți patru!”. Dezvăluirea este incendiară. În tot acest timp, misterioasa şi impunătoarea clădire de pe Strada Batiștei era dotată cu cutii de șah, dar, înăuntru, ce să vezi, nici urmă de regină, rege sau nebun, înăuntru erau table și zaruri pentru alte jocuri de noroc, iar în biblioteci tronau almanahuri și reviste „Rebus” cu jocuri de cuvinte încrucișate, de dificultate medie.

A afirma existenţa aparenței că judecătorii de la ICCJ nu au auzit de Constantin Noica, Dinu Pilat, Vasile Voiculescu, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt sau nu au citit cărțile acestora este cel puțin nedrept și implică o disprețuire contextuală, departe de a fi ceea ce s-ar putea cataloga „fină ironie”. De ce nu au citit judecătorii aceste cărți? Pentru că acestea existau într-un singur exemplar şi erau depozitate într-o singură bibliotecă, deținută de o singură persoană, care le-a putut cita cu alte ocazii (explicația nr. 1). Pentru că judecătorii de la Înalta Curte de Casație şi Justiție au menținut o soluție de achitare pronunțată de Curtea de Apel București, iar „dacă nu le-ar fi lipsit lecturile necesare”, „ar fi înțeles esența criminală a sistemului comunist din România”, admițând apelurile formulate și dispunând condamnarea inculpaților (explicaţia nr. 2). Dar nu au făcut acest lucru. Nu au făcut-o, pentru că nu citesc, sunt ignoranți, nu înțeleg şi n-au cum să înțeleagă ce a presupus comunismul.

S-ar putea face dovada contrară? Da, într-un univers paralel, magistrații ar trebui să se apere și să prezinte fișele de lectură, fișele de împrumut de la bibliotecile județene sau bonurile fiscale prin care să arate că au achiziționat cărțile sugerate. În orice caz, valul de susţinere şi comentarii de pe rețelele sociale nu a întârziat să apară: „Le-a zis-o! Ce să mai! Să pună mâna pe carte”, cu toate că, izolat, s-a constatat de către internauți lipsa unor „trimiteri juridice” şi prezenţa unor „generalizări nepermise”.

Nedorind să analizez conținutul hotărârii privind disidentul Gheorghe Ursu, considerând că s-au formulat deja solide opinii cu privire la acest caz (a se vedea punctul de vedere al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc), îmi îndrept atenția spre o altă afirmație de interes, în special pentru cei născuți după 1989, care este formulată astfel „Un judecător care nu a trăit sau nu a împlinit vîrsta maturității înainte de 1989 nu poate înțelege ce a însemnat comunismul din propria experiență de viață, dar poate avea o reprezentare coerentă și veridică a acestuia din cărțile de istorie, de politologie, de memorii și, mai ales, de literatură.”

Afirmația cred că reprezintă, mai degrabă, un deziderat decât un adevăr. Din păcate, în România, chiar după 1989, comunismul nu este ceva ce ține de cărțile de istorie, de memorialistică sau de literatură, comunismul poate fi întâlnit, astăzi, în 2023, pe stradă, în instituțiile publice, în piețe și în casă. Nu ai nevoie de cărți de istorie decât pentru a constata că, după 1989, elitele regimului comunist din linia a doua au preluat puterea şi au exercitat-o în interes propriu (I). Din ce moment putem vorbi de democrație? S-a scris deja temeinic, științific și argumentat istoric, despre confiscarea Revoluției. Cine erau membrii Frontului Salvării Naţionale şi cum funcţiona acesta? S-a scris despre Mineriade și primele alegeri libere din România, iar astăzi se vorbește, tot mai mult, despre  „statul eșuat” și  „statul paralel”.

Nu este necesară citirea cărților de memorialistică despre perioada comunismului. Poți apela la propriul jurnal în care ai consemnat primele amintiri despre o vizită la primărie, școală, spital sau judecătorie. Comunismul a continuat să existe în România prin politicieni și funcționari publici care s-au transformat, peste noapte, în democraţi și revoluționari, „disidenți ascunși” care, în intimitatea sufletului, îl urau cu înverșunare pe Nicolae Ceaușescu și pe prima doamnă a țării, dar care au reușit să ocupe locuri înalte în nomenclatura comunistă ori, cel puţin, să-și țină gura şi să scape cu viață, „performanțe” pe care, se pare, că Gheorghe Ursu nu le-a atins, din moment ce a murit „de peritonită” în data de 17.11.1985, în arestul din Calea Rahovei.

Comunismul a continuat să existe în România prin mentalitatea autoritară, rigidă, transmisă și implementată următoarelor generații de politicieni și funcționari publici (II). Dacă, de la pupitre şi înalte prezidii, vorbesc persoane cu state vechi în activul de Partid Comunist, formate ideologic din citate trunchiate din operele lui Karl Marx, Friedrich Engels, Vladimir Ilici Lenin sau Iosif Stalin, nu poţi avea aşteptări să apară pe scena politică românească discipolii lui Jean-Jacques Rousseau, John Locke sau Montesquieu.

Comunismul încă există în România prin dezinformarea şi manipularea în masă a cetăţenilor, dublate de o prezenţă slabă la sufragiile electorale (III). Când un candidat la alegerile prezidenţiale, care pierde „la mustaţă”, afirmă, într-un interviu (anul 2009), că „sistemul de furt, fraudare şi de cumpărare a voturilor” al adversarului politic „a funcţionat mai bine”, iar prin hotărâri judecătoreşti definitive  sunt stabilite legăturile dintre cei care au ocupat funcţii de demnitate publică alese şi Securitatea comunistă, despre ce democraţie mai poate fi vorba? Dar cel mai savuros vizual este atunci când, în dezbateri publice, „hoţul strigă hoţul” şi „comuniştii se acuză de comunism”. Pilduitor este în acest sens un schimb de replici din anul 2004 dintre doi candidaţi la alegerile prezidenţiale: „ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti?”.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece şi să vorbim despre comunism ca despre o filă (sau un tom?) al istoriei României. Comunismul este trăit zilnic şi astăzi la nivel social, economic şi educaţional (IV). Nu mă credeţi pe cuvânt? Vă rog să observaţi cuvântarea tovarăşului Mihai Gere, membru al CC al PCR și al Comitetului Politic Executiv, din cadrul Plenarei din 1971, când trebuia să sesizezi şi câteva probleme cu care se confrunta „poporul” şi, implicit, partidul: „Fenomenele de însușire a unor bunuri ale societății, de risipă, de delapidare, mită, existența unor obiceiuri de a se da sau de a se pretinde cadouri ori atenţii pentru rezolvarea unor cerințe justificate provoacă pe bună dreptate nemulțumirea oamenilor muncii. De cele mai multe ori, asemenea fenomene se petrec în unități unde există organizații de partid, de U.T.C., de sindicat, unde se află comuniștii care de multe ori nu iau o atitudine fermă sau se fac că nu observă nimic pentru a nu supăra pe nimeni. Nu întotdeauna organele de partid dau dovadă de spirit combativ, de exigență comunistă față de abaterile și abuzurile uneori deosebit de grave. Chiar și atunci când acestea se adeveresc și devin cunoscute de toată lumea, în loc acei vinovați să fie trași la răspundere în cadrul organizației de partid, mergându-se până la destituire din funcție, excludere din partid, abaterile sunt tratate cu duhul blândeței, sunt cocoloșite, se caută și, din păcate, se acceptă fel de fel de explicații. Uneori, cei care aduc prejudicii societății noastre, în loc să fie scoși din muncă, sunt mutați în alte funcții sau chiar promovaţi.”

Ultima frază vă pare cunoscută? Dar să ascultăm în continuare ce spunea tovarăşul Mihai Gere în 1971: „Oamenii muncii sesizează și condamnă manifestările de carierism, de înavuțire pe căi nedrepte, prin frustrarea statului și a societății, de sfidare a muncii cinstite. Au fost astfel depistate cazuri când unii îşi construiau apartamente luxoase, încălcând sau ocolind dispoziţiile legale, cu materiale de construcții de proveniență dubioasă, la costuri care le depășeau cu mult veniturile, când unii cetățeni își schimbau autoturismele la fel ca omul de rând cămășile. Trebuie să spunem că astfel de fenomene apar și în rândul unora dintre cadrele cu anumite munci mai de răspundere și care tocmai datorită poziției lor, funcțiilor ce le ocupă, abuzează de încrederea cu care au fost învestiți de societate și fac uz de influență spre a-şi satisface interesele înguste. Ce fals sună în gura unor asemenea oameni cuvintele despre echitate și dreptate socială, cât de lipsite de substanțe sunt acestea – în totală distonanţă cu principiile eticii comuniste promovate de partid.”

Pentru o citire cât mai „actualizată”, s-ar putea schimba termenii „partid” cu „instituţii publice”, „oamenii muncii” cu „cetăţenii României” şi „etica comunistă” cu „valorile democratice”. Dar tovarăşul Mihai Gere nu se opreşte aici, făcând o radiografie a sistemului sanitar comunist: „La Comitetul Central s-au primit mii de scrisori prin care se subliniază efortul făcut pentru dezvoltarea rețelei de asistență sanitară, grija cu care sunt tratați oamenii muncii în unitățile sanitare. Dar, în același timp, sunt sesizate abateri grave de la principiile și normele etice medicale, de la misiunea nobilă, umanitară a acestei profesiuni. Sunt relevate multe cazuri de lipsă de răspundere elementară față de sănătatea oamenilor muncii, manifestări de căpătuială, pretinderea de plocoane sau cadouri pentru internare în spital sau pentru asistență medicală, spirit mercantil de comercializare a unor medicamente, de vindere a demnității profesionale și umane. Pe cât de grave sunt aceste încălcări, nu mai puțin gravă este toleranța însăși față de asemenea abuzuri și abateri de la etica profesională. Numai lipsa unei largi opinii de masă, lipsa spiritului critic, combativ de exigență partinică, a unui control ferm și a stabilirii unor măsuri hotărâte pot explica existența acestor fenomene în domeniul asistenței medicale.”

Tovarăşul Mihai Gere a trăit între anii 1919 şi 1997, dar, se pare, că este contemporanul nostru. Dacă ar fi fost criogenat şi readus la viaţă în anul de graţie 2023, demnitarul comunist Mihai Gere nu ar fi simţit nicio diferenţă şi, voios, şi-ar fi căutat colegii de partid: Emil Bodnăraş, Teodor Coman, Gheorghe Blaj, Ilie Verdeţ, Valter Roman, Paul Niculescu-Mizil, Manea Mănescu ş.a.

Cuvântarea tovarăşului Mihai Gere din  cadrul Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român este o analiză socio-politică a realităţilor prezente. Ce s-a schimbat din 1971 până în 2023? Dacă democrația înseamnă posibilitatea de a înjura un politician pe Facebook sau de a dori moartea unui magistrat, fără să intre „peste tine” Miliția în casă, da, trăim în democrație! Dacă democrația înseamnă să bei Coca-Cola, să mănânci la McDonald’s, să mergi la vot o dată la patru ani, în lipsa unor alternative viabile, fără să fii luat în seamă, în timp ce puterea politică este centralizată în mâna câtorva oameni, iar inegalitatea socială este în creștere, la fel, da, cert, avem democrație. Dar e ușor şi plăcut să iei pe genunchi tinerele generaţii și să le explici cum a fost „treaba cu comunismul”, cum erau lucrurile înainte de ’89, cum avem noi în prezent trei puteri, una, două, trei, egale, care se controlează reciproc și, astfel, se menține echilibrul în stat.

Când un înalt reprezentant al puterii judecătoreşti, garant al Independenței Justiției, care se prezumă că deţine un nivel informaţional ridicat şi o perspectivă fidelă asupra realităţilor statale româneşti spune pe şleau: „Cât despre echilibrul puterilor în stat… Vorbe frumoase, desprinse din cărți (…)”, ca magistrat, parcă „te strânge în spate”, nici nu știi dacă să râzi, să plângi, să zâmbești indiferent sau să-l recitești pe Jean-Jacques Rousseau. Cine știe? Poate nu l-ai înțeles bine, cu toate că, nota bene, era şi aceasta o lectură obligatorie.

Trăim în comunism pentru că sistemul de educație voit subfinanțat, în ciuda resurselor materiale disponibile, susține orice altceva în afară de gândirea critică (V). Să ne întrebăm, sincer, pe cine mai deranjează faptul că tinerii de astăzi sunt preocupați mai degrabă de Tiktok, Instagram sau Snapchat, îi ascultă pe Gheboasă, BDLP sau Golden Boy, își cumpără bilete la Untold, iar nu la „Festivalul George Enescu” și nu prea „îi gustă” pe  Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Franz Schubert sau Rodolfo Luigi Boccherini? „Lasă că e bine aşa!” Cine îşi doreşte tineri informaţi, înzestraţi cu gândire critică, cărora să nu le poţi livra facil promisiuni şi discursuri populiste? Nimeni. Gândirea critică deranjează şi creează opoziţie. Obedienţa şi uniformitatea, nu. Dacă profesorul spune că n-ai citit, păi n-ai citit, nu știi, nu înțelegi şi nu vei înțelege niciodată, poți să fii și judecător la instanța judiciară supremă în ierarhia instanțelor judecătorești din România. Dar, dacă se susţine că judecătorii de la ICCJ sunt atât de necitiți, ce am mai putea spune despre ceilalți judecători de la instanţele inferioare? „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult îi vor numi aşa pe cei din casa Lui” (Matei, Capitolul 10, versetul 25). Cărţile „nu le-ai citit, pentru că eu le-am citit” pare să fie argumentul suprem, iar nota 10 (zece) rămâne a profesorului. Totuși, o dezbatere juridică trebuie să fie mult mai mult decât un cerc de lectură.

Se poate afirma că această „lungă perioadă de tranziție spre democrație (formală)” în care lucrurile au fost tratate „cu treacă-meargă” a fost, de fapt, comunismul de tip ceaușist perpetuat genetic până în prezent.

Trăim în comunism, pentru că este impus controlul asupra societăţii civile, asupra mass-mediei, iar în jurul fiecărui protest democratic şi legitim se deschid dosare penale (VI). Dosare penale pentru cine? Pentru participanţi? Nu, pentru că aceştia protestează paşnic. Dar pentru cine? Pentru agenţii statului.

Accept cu deschidere câteva sugestii de lectură, dar despre comunismul prezent și îmbrățisez opinia lui Hegel privind importanța dialogului și a contradicțiilor în cadrul procesului de cunoaștere. Să fim oneşti. „Mai uşor cu democraţia”, nu de alta, dar poate mai citesc şi „cei mici” şi vor crede că trăiesc în Norvegia sau în Atena Greciei Antice. Final apoteotic: un înalt demnitar român se întreabă, din păcate, nu retoric: „De ce s-a ajuns până aici?”.

Comunismul există, dar poate că revoluția nu a încetat. Fireşte, este mai comod să gândim că suntem liberi, că avem drepturi şi libertăţi constituţionale, decât să ne șocheze realitatea prezentă care nu mai poate fi mascată, „din cauza” unor tragedii precum cele de la Botoşani, Crevedia, Alba sau 2 Mai”, a transmis un cunoscut judecător din Iași.