Acordurile Abraham. Marea minciună a păcii

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Ni s-a vândut o poveste frumoasă. Pace. Reconciliere. Istorie. Acordurile Abraham au fost prezentate lumii ca o capodoperă diplomatică, ca momentul în care Orientul Mijlociu și-ar fi îngropat securea războiului. Frumos, numai că nu și adevărat. În realitate, aceste acorduri au fost detonatorul unei revoluții geopolitice care a făcut praf întreaga arhitectură tradițională a regiunii. Iar consecințele le vedem astăzi sub ochii noștri. În confruntarea cu Iranul. În tragedia palestiniană.

Să ne înțelegem – până în 2020, lumea arabă funcționa după o regulă nescrisă, dar de fier: niciun stat musulman important nu calcă pragul normalizării cu Israelul înainte de nașterea unui stat palestinian. Decenii întregi această doctrină a ținut. Chiar și regimurile arabe care cochetau pe sub masă cu Israelul aveau bunul-simț să păstreze aparențele.

Și apoi a venit Trump. Nu cu diplomația și cu negocierile clasice însă, ci cu tranzacție pură, rece, comercială. Emiratele au primit tehnologie și umbrelă strategică. Marocul a primit, cadou, recunoașterea Saharei Occidentale. Sudanul a fost șters de pe lista statelor teroriste. Iar în schimbul acestor bunătăți, toate au înghițit ceea ce până ieri era tabu absolut – și anume legitimarea Israelului.

Miza reală nu era stabilirea păcii. Adevărata miză era alta – construirea unui front regional anti-iranian. Acordurile Abraham n-au fost decât certificatul de naștere al unei axe nemărturisite între Israel și monarhiile sunnite din Golf. O axă clădită, cărămidă cu cărămidă, împotriva Teheranului.

Și aici, atenție, se cască marea fractură. Pentru că Teheranul a priceput pe loc tot jocul. A văzut că problema palestiniană urma să fie îngropată sub mormane de interese economice, tehnologice și militare. Palestinienii deveneau practic mărunțișul de dat rest într-o nouă ordine regională. Exact de aceea Iranul a făcut un calcul simplu și diabolic: a transformat cauza palestiniană în arma sa principală de legitimare în toată lumea arabă și musulmană.

Iată însă paradoxul. Acordurile Abraham au întărit Iranul tocmai pe terenul propagandistic unde Occidentul își imagina că-l sugrumă. În timp ce liderii arabi semnau contracte și deschideau curse aeriene directe spre Tel Aviv, imaginile din Gaza dădeau foc străzilor arabe. Regimurile sunnite se apropiau de Israel. Popoarele arabe se îndepărtau și mai abitir. Aceasta este contradicția fatală, otrava din temelia Acordurilor Abraham – o apropiere între elite și o ruptură între societăți.

A venit apoi 7 octombrie 2023. Atacul Hamas a aruncat întreaga construcție în turbulențe severe. Și să nu ne facem iluzii – exact asta a urmărit Hamas. Sabotarea normalizării dintre Israel și Arabia Saudită. Iar războiul din Gaza a detonat tot ceea ce diplomația machiase cu atâta artă. Strada arabă s-a întors, obsesiv, la tema palestiniană. Liderii din Golf au fost siliți să tragă frâna apropierii oficiale de Israel. Arabia Saudită a pus iarăși pe masă, negru pe alb, condiția statului palestinian pentru normalizare.

Între timp, conflictul cu Iranul a urcat la cote aproape existențiale. Israelul și aliații săi au vrut să prefacă Acordurile Abraham într-o alianță strategică regională în toată regula împotriva Teheranului. Netanyahu a vorbit pe față despre o „Alianță Abraham” anti-Iran. Numai că aici izbucnește o altă contradicție, la fel de adâncă.

Statele din Golf se tem de Iran, e adevărat. Dar se tem și de război. Israelul vrea confruntare directă și vrea neutralizare strategică. Monarhiile arabe vor total altceva. Stabilitate, comerț, supraviețuire economică. Israelul gândește în logica războiului permanent. Emiratele și saudiții gândesc în logica pragmatismului rece. Și ce iese din asta? O alianță schiloadă, tensionată, profund ambiguă.

Astăzi asistăm la o situație aproape de necrezut. Acordurile Abraham supraviețuiesc pe hârtie, dar fundamentul lor politic e zguduit din temelii. Statele arabe nu mai pot rupe complet legătura cu Israelul, dar nici nu o mai pot etala triumfător cât timp Gaza arde. Și mai grav. Palestinienii au priceput și ei lecția. Au înțeles că, în noua arhitectură regională, au fost dați la o parte din centrul jocului diplomatic. Iar marginalizarea aceasta nu produce resemnare. Produce radicalizare.

Aici se află, de fapt, eroarea strategică monumentală a Occidentului și a Israelului. Au crezut că pot ocoli problema palestiniană cu acorduri comerciale și alianțe anti-iraniene. Dar Orientul Mijlociu nu funcționează după registrul contabil. Funcționează identitar, emoțional, simbolic. Iar o rană istorică ignorată nu se vindecă de la sine. Se transformă în detonator regional.

Concluzia este că Acordurile Abraham au schimbat major Orientul Mijlociu însă în niciun caz nu l-au pacificat. Dimpotrivă, au desenat o nouă hartă a puterii, în care Iranul joacă rolul liderului „rezistenței”, Israelul pe cel al fortăreței asediate, iar statele arabe se zbat ca niște acrobați geopolitici suspendați în gol – între Washington, Teheran și furia propriilor popoare. Asta e pacea care ni s-a vândut. Cântăriți-o singuri.