Agricultura României între supraviețuire economică și incertitudine strategică

Agricultura românească traversează una dintre cele mai complicate perioade din ultimele decenii, iar această afirmație nu mai reprezintă o formulă retorică, ci concluzia firească a dialogului constant cu fermieri din sectorul vegetal și zootehnic. Dincolo de cifrele oficiale și de raportările statistice, realitatea din teren este marcată de o presiune economică fără precedent, de lipsa predictibilității și de o acumulare de riscuri care pun sub semnul întrebării stabilitatea pe termen mediu și lung a unui sector esențial pentru siguranța națională.

Paradoxul actual este simplu și periculos: produsele agricole se valorifică, în mare parte, la prețuri comparabile cu cele din anul 2019, în timp ce inputurile – îngrășăminte, semințe, produse pentru protecția plantelor, energie electrică, motorină, piese de schimb, servicii – sunt la nivelul anului 2026. Această ruptură dintre costuri și venituri a devenit structurală. Fermierii produc cu cheltuieli istorice, dar vând la prețuri înghețate. Oricât de performant ar fi managementul unei exploatații, matematica economică nu poate fi ignorată: dacă marja se comprimă constant, investiția devine risc, iar riscul devine vulnerabilitate.

În sectorul vegetal, situația este agravată de instabilitatea climatică. În ultimii cinci ani, patru au fost marcați de secetă severă sau extremă, iar unul singur a fost considerat acceptabil. Nu vorbim despre un accident meteorologic, ci despre o tendință. În multe zone din sudul și estul țării, producțiile la porumb și floarea-soarelui au coborât sub pragul de rentabilitate. Rezerva de apă din sol este insuficientă, iar lipsa unui sistem național de irigații funcțional la scară largă transformă fiecare primăvară într-un exercițiu de speranță.

Această realitate distruge predictibilitatea. Agricultura funcționează pe cicluri medii și lungi. Investițiile în utilaje performante, în tehnologie de precizie, în silozuri sau în ferme zootehnice presupun amortizare în ani, uneori în decenii. Însă cum poate un fermier să proiecteze un plan pe zece ani, când nu știe dacă anul următor va fi unul de secetă severă, dacă regulile fiscale se vor modifica sau dacă sprijinul european va rămâne la același nivel?

Lipsa predictibilității nu este doar climatică. Este administrativă și politică. Fermierii reclamă schimbări frecvente de reglementări, ajustări anuale ale condițiilor de eligibilitate pentru subvenții, proceduri birocratice tot mai complexe și o absență a unei strategii agricole coerente pe termen lung. Orice economie are nevoie de stabilitate normativă, dar agricultura, mai mult decât alte sectoare, depinde de aceasta.

O sursă majoră de neliniște este legată de perioada de după 2027. Politica Agricolă Comună, gestionată la nivelul Comisia Europeană, a reprezentat principalul pilon de stabilitate pentru agricultura europeană. Subvențiile directe au compensat diferențele de competitivitate și au oferit o plasă minimă de siguranță. Totuși, pentru perioada care începe în 2028, există semnale că prioritățile bugetare europene s-ar putea reorienta către apărare, energie, industrie sau digitalizare. Agricultura pare să nu mai ocupe poziția centrală pe care a avut-o în trecut.

Dacă această schimbare de paradigmă se va confirma, impactul asupra României poate fi semnificativ. Pentru o țară cu un sector agricol vulnerabil climatic și cu o structură duală – ferme foarte mari coexistând cu milioane de exploatații mici – reducerea sprijinului ar amplifica dezechilibrele. Agricultura nu este doar un domeniu economic. Este un sector strategic, parte a infrastructurii de siguranță națională. Hrana, independența alimentară și stabilitatea mediului rural nu pot fi tratate ca variabile secundare.

În zootehnie, presiunea este și mai vizibilă. Costurile cu furajele, energia și forța de muncă au crescut considerabil, în timp ce prețul la poarta fermei pentru lapte sau carne nu reflectă aceste majorări. Crescătorii de bovine pentru lapte se confruntă cu marje extrem de reduse, cu putere de negociere scăzută în relația cu marile lanțuri comerciale și cu o competiție puternică din partea produselor importate. Sectorul suin, deja afectat în anii anteriori de pesta porcină africană, își revine greu, iar investițiile sunt prudente, uneori amânate.

În paralel, politicile europene de mediu impun restricții tot mai ferme privind utilizarea anumitor substanțe pentru protecția plantelor. Obiectivul unei agriculturi sustenabile este, fără îndoială, legitim. Protejarea solului, a apei și a biodiversității reprezintă un deziderat comun. Problema apare atunci când aplicarea este rigidă și uniformă, fără adaptare la realitățile pedoclimatice diferite ale statelor membre. Reducerea abruptă a opțiunilor de combatere a bolilor și dăunătorilor crește riscul de pierderi de producție și amplifică presiunea financiară asupra fermierilor. O agricultură „verde” trebuie să fie și viabilă economic; altfel, devine un experiment costisitor.

La toate acestea se adaugă fragmentarea structurală. România are exploatații performante, competitive la nivel european, dar și un număr foarte mare de ferme mici, de subzistență sau semi-subzistență. Fără asociere reală, fără capacități de depozitare și procesare dezvoltate la nivel local, puterea de negociere rămâne scăzută. În lipsa cooperării, valoarea adăugată pleacă adesea din țară, iar fermierul rămâne veriga cea mai slabă din lanțul agroalimentar.

În acest context, ideea de predictibilitate devine centrală. Fermierii nu solicită privilegii, ci stabilitate. Au nevoie să știe care va fi cadrul fiscal în următorii ani, care va fi nivelul sprijinului european după 2028, ce reguli vor guverna utilizarea tehnologiilor agricole și dacă infrastructura de irigații va deveni, în sfârșit, o prioritate reală. Fără aceste repere, deciziile de investiții sunt amânate, iar dezvoltarea stagnează.

Agricultura românească nu este lipsită de potențial. Dimpotrivă, dispune de resurse naturale importante, de ferme performante și de specialiști bine pregătiți. Însă potențialul, fără un cadru stabil și coerent, se erodează. Patru ani de secetă din cinci nu mai reprezintă o excepție, ci o nouă normalitate. Prețurile produselor agricole la nivel de 2019 și costurile la nivel de 2026 nu mai sunt o fluctuație temporară, ci un dezechilibru structural.

Într-un context geopolitic marcat de incertitudine, agricultura ar trebui tratată ca un sector prioritar și de siguranță națională. Securitatea alimentară nu este un slogan, ci o condiție a stabilității economice și sociale. Dacă vom continua să ignorăm semnalele venite din teren, riscăm să transformăm un avantaj strategic într-o vulnerabilitate majoră.

Agricultura României se află la o răscruce. Între rezistență și declin, diferența o va face capacitatea decidenților de a înțelege că fără predictibilitate, fără sprijin coerent și fără investiții în infrastructură, nici cel mai harnic fermier nu poate construi pe termen lung.