America măreață din nou, cu victime colaterale

Ceea ce s-a întâmplat ieri în Venezuela reprezintă o proiecție a puterii nemaivăzută din partea Statelor Unite de zeci de ani, după o lungă letargie pe plan extern, când opinia publică începea să se îndoiască de capacitatea Statelor Unite de a desfășura acțiuni hegemonice. Cele mai recente exemple de acest fel, care au culminat cu o schimbare de regim, au fost Libia (2011), Irak (2003) și Afghanistan (2001).

Anii 2000 au fost dominați de epoca neoconservatoare, o ideologie desprinsă din „șoimii” Partidului Democrat, tabăra anticomunistă din anii 60-70, care ulterior, încă din timpul administrației Reagan, în anii 80, au migrat către Partidul Republican, ajungând la apogeul influenței lor politice în timpul lui George W. Bush.

Această școală de gândire militează pentru răspândirea democrației prin intervenționismul american — cu NATO ca stâlp de echilibru — și crearea unei piețe globale cât mai libere. Totuși, relevanța și influența neoconservatorilor a devenit tot mai difuză din 2008 până în prezent, iar declinul acestora s-a datorat, în mare parte, eșecurilor dezastruoase ale ideilor și promisiunilor acestora, cu războaie fără sfârșit, care au pătat ireversibil imaginea Statelor Unite în lume.

Donald Trump face parte din categoria republicanilor mai prudenți, care au criticat acest curent și care au condamnat invazia lui Bush în Irak. Exportarea democrației în lume nu este prioritatea lui Trump, cu atât mai puțin crearea unei economii de piață globale și interconectată sau o Alianță Nord-Atlantică puternică.

Trump judecă pe plan extern conform modelului tranzacțional, de sumă zero, în care există mereu o parte câștigătoare și una pierzătoare, iar SUA, în această viziune, sunt mereu cea dintâi. Sunt, totuși, câteva asemănări notabile între Donald Trump și curentul neoconservator și am convingerea că neoconservatorii epocii Bush ar fi aplaudat această intervenție americană în Venezuela, din rațiuni diferite, precum reabilitarea Doctrinei Monroe — numită ironic de presă „Don-Roe”.

În această instanță, Trump s-a dovedit a fi un lider cu motivații mercantile, cu un mod de operare realist-tranzacțional și cu rezultate neoconservatorare. Există, totuși, două mari semne de întrebare, vizavi de legitimitatea argumentelor invocate de Trump și consecințele asupra dreptului și instituțiilor internaționale.

Argumentul narco-terorismului

Practic, în viziunea americană, Maduro își pierduse calitatea de lider al unui stat suveran încă de când uzurpase puterea în 2019. SUA, Canada, UE și alte state sud-americane nu l-au mai recunoscut pe Maduro ca fiind președinte legitim al Venezuelei, ci, în schimb, l-au recunoscut pe Juan Guaido drept președinte interimar legitim.

Interesant este că, deși Occidentul nu l-a mai recunoscut pe Maduro, Organizația Națiunilor Unite a făcut acest lucru, întrucât postul de reprezentant al Venezuelei la ONU a rămas ocupat în continuare de diplomații trimiși de Maduro, ceea ce i-a oferit acestuia legitimitate diplomatică de facto.

Alături de ONU, Rusia, China și alte 130 de state l-au susținut în continuare pe Maduro, care deținea controlul efectiv al puterii. Strategia Vestului de a-l susține pe Guaido a eșuat, opoziția a votat în 2023 dizolvarea guvernului interimar al lui Guaido, urmând o perioadă gri între 2023-2025, fiind recunoscută Adunarea Generală ca unica instituție legitimă și Maduro ca dictator de facto.

Ulterior, Maduro a uzurpat puterea pentru a doua oară, de data asta în defavoarea lui Edmundo Gonzales, care a fost recunoscut ca președinte ales de către Vest și America de Sud. ONU și-a menținut și de această dată neutralitatea procedurală, recunoscându-l pe Maduro.

Revenind la argumentul invocat de Trump, cel al narco-terorismului, Maduro a putut să fie pus sub acuzare încă din 2020, nemaifiind considerat suveranul unui stat, pierzându-și legitimitatea și imunitatea aferente poziției. Conform investigațiilor americane, Maduro ar fi negociat transportul de cocaină cu o grupare criminală columbiană, facilitându-le tranzitul către SUA prin Venezuela, cu sprijinul elitei militare a Venezuelei, aflată la cârma punctelor de tranzit strategice.

Pe măsură ce industria petrolieră s-a prăbușit, traficul de droguri la nivel de stat a devenit noua sursă de lichidități pentru regim.

Argumentul petrolului furat

În anii 2000, regimul socialist al lui Chavez a naționalizat infrastructura și petrolul care aparținea de giganții americani ExxonMobil și ConocoPhillips. Deși aceste două companii au refuzat naționalizarea, proiectele lor au fost confiscate forțat.

ICSID, un tribunal internațional care reglementează dispute de natură financiară dintre state, a obligat Venezuela să plătească miliarde de dolari celor două companii americane păgubite.

Până în prezent, Venezuela nu a plătit sumele respective, ceea ce a fost considerat de către Trump un „furt”. Deși Rezoluția 1803 a ONU (1962) permite statelor să naționalizeze resurse strategice, dreptul internațional spune, prin Doctrina Hull, că naționalizarea este legală doar dacă se oferă o compensație adecvată păgubiților.

În acest caz, Venezuela se face vinovată de o expropiere ilegală, care ține de domeniul civil/comercial, între un stat și o companie, nicidecum un casus belli care să justifice un război (Principiul non-intervenției) sau răpirea unui șef de stat, interzisă de dreptul cutumiar.

Argumentul exportului de criminalitate

Acesta este un argument care va sta la baza apărării SUA în fața Curții Internaționale de Justiție, invocând articolul 51, conform căruia SUA a acționat în spiritul autoapărării.

Justiția din SUA, printr-o lege din secolul al XVIII-lea, a desemnat membrii bandelor venezuelene drept „inamici străini”, asemenea unei armate a unui stat inamic. În această logică, singura modalitate pentru a opri aceste invazii a fost de a interveni direct la sursă, prin schimbarea guvernului actual cu unul care va fi dispus să primească înapoi în țară criminalii venezueleni.

Ce spune dreptul internațional — comparație cu cazul Noriega
Cazul Noriega reprezintă precedentul pe care s-au bazat acțiunile SUA în Venezuela și care a creat mecanismele în justiția internă prin care este posibilă răpirea unui șef de stat și judecarea acestuia în Statele Unite.

Intervenția militară a fost puternic criticată de organizațiile internaționale, în baza articolului 2.4 din Carta ONU, care interzice explicit astfel de acțiuni.

În ceea ce privește imunitatea lui Noriega, SUA l-a descalificat pe acesta ca lider al statului Panama, acesta nefiind președinte constituțional, ci doar un lider militar care conduce prin forță.

Experții în dreptul internațional de la acea vreme au argumentat că imunitatea politică se aplică nu numai liderilor aleși democratic, ci și celor care exercită controlul efectiv al puterii.

Ce este cu adevărat inedit este apărarea formulată de avocații lui Noriega, după ce acesta a fost răpit. Aceștia au argumentat că Noriega a fost răpit în timpul desfășurării unei invazii militare, ceea ce îl face să fie nu doar un simplu subiect de drept comun, ci un prizonier de război, conform Convenției de la Geneva.

Judecătorul William Hoeveler a dat un verdict în favoarea acestuia, conferindu-i condiții de detenție superioare și alte beneficii. Departamentul de Stat a acceptat fără ezitare acest statut, întrucât au putut astfel evita acuzațiile de răpire ilegală, argumentând că nu au răpit un simplu civil, ci comandantul suprem al forțelor inamice.

Este puțin probabil ca Maduro să poată fi considerat prizonier de război. În Venezuela nu a fost o invazie la scară largă, ceea ce îl descalifică pe Maduro ca prizonier de război. Mai mult decât atât, administrația Trump și retorica sa dură ar suferi o lovitură de imagine dacă lui Maduro i s-ar oferi condiții de lux.

Prin urmare, Maduro, cel mai probabil, va fi considerat un „deținut de mare valoare”.

Blocajul Consiliului de Securitate și mutilarea dreptului internațional
Deși ONU a condamnat invazia SUA în Panama și răpirea lui Noriega, se pare că nu l-a împiedicat nimeni pe Trump să acționeze din nou în aceeași manieră.

Mâine, 5 ianuarie, în Consiliul de Securitate, va avea loc o ședință de urgență. Rusia și China vor propune rezoluții de condamnare a agresiunii americane, care vor fi blocate prin veto.

Comitetul de acreditare va fi forțat să decidă cine va reprezenta în continuare Venezuela la ONU: foștii diplomați instalați de Maduro sau noii diplomați propuși de noul guvern de tranziție, iar dreptul internațional va fi mutilat, suveranitatea devenind un concept relativ și condiționat.

Dreptul intern nu se mai supune dreptului internațional, iar ceea ce mai rămâne din dreptul internațional este acum o oază de securitate pentru țările mici și slabe, cu o tradiție democratică, adică statele europene.

Doctrina Don-Roe marchează reabilitarea blocurilor regionale de influență și întoarcerea la lumea multipolară. Hegemonii locali și legile lor interne devin noua sursă de drept internațional, iar Națiunile Unite sunt mai aproape ca niciodată de a deveni Liga Națiunilor.