Arhanghelii planetei bipolare

Recreația mare, care a durat câteva decenii de când a sunat clopoțelul destrămării Uniunii Sovietice, „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului”, cum s-a exprimat Vladimir Putin, s-a încheiat. Astăzi, lumea este din nou bipolară. Iar această bipolaritate este consacrată, pe de-o parte, prin nenumăratele summituri inițiate de Washington, la care participă reprezentanții unei părți semnificative a planetei, iar pe de altă parte, prin summiturile tot mai frecvente și ele, inițiate de China, celălalt pol magnetic al lumii în care trăim, în jurul căruia gravitează cealaltă jumătate a locuitorilor lumii. Din această perspectivă, ceea ce urmează să se întâmple luni la Shanghai este extrem de relevant și se cuvine să fie analizat.

Mă număr și eu, recunosc, mai pe la coadă, printre analiștii care, imediat după fragmentarea relativ haotică a Uniunii Sovietice, mi-am manifestat reticența și am semnalat faptul că, nemaiavând un adversar pe măsură cu care să boxeze, Statele Unite nu vor avea de câștigat, ci doar de pierdut. Un pol al planetei nu poate exista fără celălalt pol. Ar fi un nonsens. Un asemenea dezechilibru nu poate dura nici la scară cosmică, nici la scară planetară și nici la scara civilizațiilor umane. Iar inevitabilul s-a întâmplat. Dintr-o putere emergentă, Statele Unite au devenit, cum pe bună dreptate semnalează analistul Adrian Severin, o putere decadentă. Pe măsura Rusiei, care și ea și-a pierdut o parte semnificativă a ADN-ului, care îi asigura supremație unei jumătăți de lumi prin creștere. În ciuda acestei realități, Washingtonul, sacrificându-și ba o mână, ba un picior, ba parteneriatul cu întreaga Europă Occidentală, ba chiar și o parte din interesele geopolitice din zona Pacificului, continuă să rămână un centru mondial de putere, fie ea și decadentă. În timp ce China, o mare putere emergentă, are o puternică dinamică de creștere și reușește să polarizeze în jurul ei, cum se va întâmpla și mâine la Shanghai, reprezentanții a circa jumătate din populația lumii.

Înainte de a ataca acest subiect extrem de provocator, să mai reținem un detaliu. Războiul mondial mascat în spatele războiului dintre două state, Ucraina și Federația Rusă, se apropie de final și constatăm că, în mod paradoxal, fără a exista în mod clar un învins, există totuși un câștigător. Un neparticipant. Iar acest câștigător este China. În cursul acestui an se va produce finalizarea atât a negocierilor desfășurate la vedere, cât și a negocierilor principale, cele mult mai discrete, și la capătul cărora, fără a ne pierde în detalii, vom constata că Ucraina cedează teritorii care, istoric vorbind, nu i-au aparținut niciodată, va rămâne un stat mai mic, parțial distrus, dar cu cea mai puternică industrie de război din Europa, cu armata cea mai bine antrenată și cea mai dotată, astfel încât, dincolo de garanțiile de securitate pe care le va primi și ținând cont de faptul că a luat deja decizia de a nu fi primită pentru o perioadă indefinită în NATO, va trebui, la rândul ei, să ofere garanții de securitate vecinilor din Europa, inclusiv în ceea ce privește minoritățile care vor continua să trăiască pe teritoriul ei ciuntit. Este anul în care se deschide pentru întreaga omenire o nouă eră. Nu există nicio garanție că lumea bipolară va fi instantaneu mai bună decât a fost lumea unipolară, condusă aproape exclusiv de la Washington. Dar nici nu există indicii că se va întâmpla ceva mai rău și se va ajunge la o înfruntare sângeroasă între cei doi arhangheli ai planetei.

Pentru a-și consolida poziția de pol alternativ al Washingtonului, China desfășoară nu numai ample operațiuni la nivel mondial de consolidare economică și comercială, operațiuni și ele de succes în plan militar, de natură neagresivă, dar totuși intruzivă, ci și magnifice spectacole în plan diplomatic. Ultimul dintre acestea va avea loc mâine la Shanghai, în prezența Iranului, Indiei, Turciei – care este încă un important membru NATO – și Coreei de Nord, cadrul stabilit fiind Organizația de Cooperare orchestrată de Beijing. Vladimir Putin este, de asemenea, așteptat la figurat cu un covor roșu și tratat ca un partener privilegiat, dar, atenție, el nu va mai fi pentru multă vreme, sau poate niciodată, plasat în capul mesei. Va rămâne înșurubat, atâta timp cât mai trăiește, Xi Jinping, președinte pe viață al Republicii Populare Chineze. Iar după ce acesta își va arăta mușchii și la Shanghai și în alte reuniuni diplomatice pe care le va iniția, împreună cu Donald Trump, sau cine știe, poate chiar cu succesorul acestuia, își va sufleca mânecile și va participa la reîmpărțirea lumii într-o logică chinezească, nonagresivă, dar totuși invazivă.