Arhanghelii războiului s-au dezlănțuit

Era previzibil. Atâta doar că nu se știa cu precizie când. Și nici cum. Dar toată lumea se aștepta ca Donald Trump să-și calce pe inimă și să pornească, pentru prima dată în mandatele sale prezidențiale, la un război. Și a făcut-o fără a mai cere aprobarea Congresului. Situație care va avea consecințe. Odată cu intrarea Statelor Unite în război, axele acestuia par în totalitate aliniate. Și angajate.

La câteva ore distanță, și Marea Britanie, al doilea aliat principal strategic al Statelor Unite, după Israel, s-a pronunțat. În sensul că este inevitabil ca, pe orice cale, Iranul să fie împiedicat să dețină și să utilizeze arma nucleară. Este de așteptat ca, în decursul orelor următoare, rând pe rând, toți ceilalți aliați ai Statelor Unite și Israelului să se pronunțe într-un sens asemănător.

Mai problematic este ce se va întâmpla pe cealaltă axă. Cât de departe vor merge aliații militari, politici și economici ai Iranului? Cum este, de pildă, Federația Rusă. Sau China. Sau India. Sau Yemenul – cel puțin în partea deținută de Houthi. Sau Coreea de Nord. Sau ceea ce a mai rămas întreg și funcțional din Hamas și Hezbollah.

La Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite s-a înregistrat cu promptitudine o solicitare a Iranului în vederea condamnării intervenției Statelor Unite în război. Demersul nu va avea niciun final. Pentru că, în Consiliul de Securitate, funcționează dreptul de veto.

Statele Unite și Israelul au bombardat și vor bombarda în continuare cele trei complexe nucleare de la Natanz, Esfahan (fosta capitală a statului) și Furdow, amplasat în inima muntelui Qom, unde au funcționat sau poate mai funcționează și în acest moment capacitățile de îmbogățire a uraniului. Nu se știe cu ce rezultate. Nu se știe dacă aceste situri nucleare au fost sau nu distruse în totalitate, ori parțial, ori au rămas intacte. Părțile angajate în acest război susțin teze diametral opuse.

Nu se știe, în acest moment – cel puțin la nivelul opiniei publice – dacă nu cumva uraniul îmbogățit, indispensabil fabricării armelor atomice, nu ar fi fost zilele trecute extras de misterioasele aeronave militare ale Chinei, care au aterizat în mare secret în Iran, în locații rămase până azi secrete, și care apoi au decolat la fel de secret, pornind într-o destinație necunoscută.

China condamnă, prin declarațiile oficiale pe care le fac liderii ei, atât Israelul, cât și intervenția Statelor Unite, dar nu se știe nimic despre cât de departe este decisă să meargă. Tot ce se poate, atitudinea Beijingului să rămână doar la un nivel declarativ. În mod asemănător reacționează și Moscova. După cum s-a anunțat în urmă cu câteva zile, savanții Federației Ruse, care lucrau într-un regim de strânsă cooperare cu cei iranieni, acordând asistență tehnică operațiunilor de îmbogățire a uraniului, au fost retrași din această țară printr-o decizie surpriză a Kremlinului. Ceea ce înseamnă că Vladimir Putin a știut sau a fost prevenit asupra implicării inevitabile a Statelor Unite în război.

Va merge însă Rusia mai departe? Sau India? Va risca India, la numai câteva zile după ce, sub asistența americană, a pus capăt războiului cu Pakistanul, să redeschidă din nou – de astă dată pe un front mult mai larg – ostilitățile?

Studiind cu atenție toate analizele făcute de experți în aceste ultime câteva zile, eu, unul, am ajuns la concluzia că aliații Iranului nu vor depăși, în linii mari, acest stadiu al declarațiilor.

Toate celelalte forțe utilizate până acum prin delegare de către Iran și care s-au răfuit cu Israelul și uneori chiar și cu Statele Unite și Marea Britanie – cum este mișcarea Houthi din Yemen, sau Hamas, sau Hezbollah – au fost, rând pe rând, în mare măsură anihilate de către armata și serviciile secrete ale Israelului.

Cinic vorbind, dar privind lucrurile la rece, pe tabla de șah a acestui conflict, Iranul nu are aliați. Sau, altfel spus, nu are aliați pe măsura aliaților Israelului.

Asistăm, în aceste zile, însă, la operații intense de propagandă desfășurate pe întreaga planetă. Dintr-o anumită direcție, afirmațiile converg în ideea că era iminentă crearea arsenalului atomic de către Teheran, după care – conform declarațiilor repetate ale reprezentanților acestui regim – era la fel de iminentă supunerea Israelului sub un atac atomic. Un scenariu pe care niciun stat responsabil nu poate să îl tolereze.

De cealaltă parte, propaganda susține, în continuare, în mod absurd, că, în ciuda declarațiilor belicoase, Teheranul nu a avut niciodată intenția de a distruge sau de a ataca frontal statul Israel – pe care au refuzat întotdeauna să îl recunoască – și că nici nu s-ar fi străduit ani de zile să-și fabrice un arsenal nuclear.

Nici autoritățile de la Teheran și nici aliații acestora nu pot însă explica de ce Iranul, în trei complexe militare diferite, de ani de zile, în mii și mii de centrifuge, îmbogățește uraniul mult peste limita necesară exploatării civile a acestui material în scop energetic.

Nu am menționat Turcia în cele de mai sus pentru că am pornit de la premisa că cel mai important rival din zonă al Iranului este regimul lui Erdogan, care, fără a recunoaște această situație, în plan geostrategic, este cât se poate de interesat ca Iranul să fie scos din joc sau forța acestuia să fie diminuată.