Atenție! Declar pierdut „programul de țară”!

La mult timp de la înscăunarea sa în fruntea statului, după mai multe peregrinări pe meleaguri românești și străine, Nicușor Dan a revenit la Cotroceni. Pentru a ne declara senin că nu dispune de „un program de țară”. El îi spune „plan”. Program sau plan, regretă că nu i-a căzut din cer, aterizând pe biroul său de președinte numit al României.

Acest fapt este, în sine, cu adevărat uluitor. Cum să conduci un stat, îndeplinindu-ți atribuțiile conferite de Constituție, fără să dispui de un program elaborat, cum scrie la carte, și îndeplinit apoi pas cu pas? Un program care să beneficieze de acordul și de susținerea partidelor care te-au ales. Ce președinte de republică este acela care orbecăie în absența punctelor cardinale și a principalelor direcții și obiective pe care le are de urmat și de îndeplinit?

De la mic la mare, înțelegem că nicio societate comercială, nici măcar una cu răspundere limitată, niciun SRL cât de mic nu poate funcționa dacă cel aflat în fruntea lui, în calitate de manager, nu își propune câteva obiective clare, raționale, pe care să le îndeplinească pas cu pas în scopul de a obține un profit. Așa ceva este exclus. La fel cum este de neînțeles de ce această președinție, care ne-a căzut pe cap, acum, din păcate, unii chiar au ales-o, nu dispune de un document care să fi fost elaborat în prealabil, în baza consultării celor mai buni specialiști din diverse domenii, care apoi să fi fost asumat de candidatul prezidențial, acceptat și eventual completat și definitivat de partidele politice care îl susțin și apoi urmat pas cu pas în tot ceea ce înseamnă îndeplinirea lui.

Toate instituțiile prezidențiale, toți președinții pe care i-am avut în fruntea României, răi, buni sau mediocri, au avut drept ghid în activitatea lor un plan sau un program de țară, cum vrea să boteze acest document Nicușor Dan. Nu este, de fapt, un simplu document. Este un angajament asumat, pe care nimeni nu îl poate îndeplini în totalitate. Pentru că el însumează ținte, unele dintre ele extrem de ambițioase, pe care trebuie să le îndeplinească, dar nu o pot face întrutotul toate structurile din subordine, precum și toate structurile statului cu care un președinte trebuie să colaboreze.

În subordinea acestuia se află Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Din această structură extrem de importantă fac parte șefii tuturor instituțiilor de forță, premierul, ministrul de finanțe, ministrul de interne, ministrul de justiție, ministrul apărării, precum și ministrul de externe. În baza unui program de țară, în prezent inexistent și nu la întâmplare, această structură stabilește o serie întreagă de ținte pe care statul trebuie să le atingă. În același timp, președintele are atribuții importante în materie de politică externă și apărare, pe care el însuși trebuie să le îndeplinească, desigur, cu acordul Guvernului și, atunci când este cazul, cu acordul Parlamentului.

Precizam mai sus că fiecare președinte al României, ca să nu mai vorbim de primul dintre ei, asasinat în ziua de Crăciun a anului 1989, a dispus de un asemenea program. Următorul, după căderea regimului comunist, Ion Iliescu, indiferent de acuzațiile care i s-au adus, pe drept sau pe nedrept și dincolo de greșelile pe care le-a săvârșit, cu sau fără rea intenție, a elaborat mai întâi un program de țară dedicat politicii interne, legat de trecerea la economia de piață prin privatizare, de atragerea de investiții, de construcția unei societăți civile, de asistarea formării sindicatelor și partidelor politice, după care a excelat chiar printr-un program de țară cu bătaie lungă, atât în plan intern, cât și în plan extern.

Faimoasa declarație de la Snagov din 21 iunie 1995, împărtășită și semnată de toți liderii partidelor politice parlamentare, a reprezentat cea mai importantă strategie națională de aderare a României la Uniunea Europeană și la NATO. O strategie care a fost elaborată realmente în colaborare cu toți specialiștii de marcă din diverse domenii, fie identificați de instituția prezidențială, fie arondați de partidele politice și la care au aderat toți cei prezenți la Snagov: reprezentanți ai mediului judecătoresc, ai presei, ai sindicatelor și ai organizațiilor societății civile. Am avut cinstea să mă număr și eu printre participanți, și acela a fost unul dintre momentele în care am fost mândru atât de țara mea, cât și de modul exemplar în care clasa politică și societatea civilă au structurat și au fixat în detaliu cele mai importante obiective de țară ale momentului.

Un program național elaborat cu sprijinul Convenției Democratice în general și al Alianței Civice în special a fost prezentat încă din timpul campaniei electorale și de următorul președinte, Emil Constantinescu, care, în mare măsură, s-a ghidat după acest program, pe care l-a îndeplinit nu în totalitate, dar cel puțin în mod parțial. Până și blamatul Traian Băsescu a avut un program de țară, care, în plan extern, a urmărit intensificarea colaborării cu structurile euroatlantice și realizarea unui parteneriat consolidat cu Statele Unite, iar în plan intern, unul dintre principalele obiective fiind combaterea corupției, percepută ca un veritabil flagel național, un cancer al societății, obiectiv asumat, dar îndeplinit, din păcate, cu foarte multe derapaje, care, în final, au degenerat prin ceea ce a rămas în istorie sub denumirea de „obsedantul deceniu”.

La elaborarea programului de țară al lui Klaus Iohannis, cu mult timp înainte ca acesta să candideze și să câștige alegerile, am participat în calitate de consilier al său, alături, și sunt mândru să spun asta, de specialiști de marcă din domeniul economic, din cel al externelor și al apărării. Unul dintre cele mai importante obiective asumate, din păcate ratat în totalitate, s-a numit „România educată”. În materie însă de politică externă, sub regimul Iohannis au fost îndeplinite totuși cele mai importante ținte, consemnate în programul prezidențial transformat în program de țară.

Singurul președinte al României, de altfel și singurul care nu a fost ales și a fost numit, care nu are un program de țară și, măcar, spre cinstea lui, recunoaște deschis acest lucru, este Nicușor Dan.

Nu pot să nu mă întreb cum de a fost posibil ca patru partide și jumătate – PSD, PNL, UDMR, USR și alte naționalități decât cea maghiară – să susțină candidatura acestui individ, în condițiile în care el nu a coordonat elaborarea unui program de țară, nu s-a consultat în prealabil cu niciun specialist și nici respectivele partide nu s-au implicat într-o asemenea operație. Cum a fost posibil ca, în aceste condiții, să își convingă electoratele să îl voteze? Cum a fost posibil ca oameni cu capul pe umeri să opteze pentru Nicușor Dan în calitate de președinte, deși acesta nu a fost capabil să le prezinte un program de țară?

Nu întâmplător România a ajuns în impas, practic din toate punctele de vedere, în toate dimensiunile ei. Și nu întâmplător, în absența unui program de țară, guvernul funcționează alandala. Și tot nu întâmplător, România a ajuns în impasul grav în care a ajuns în raport cu parteneriatul strategic cu Statele Unite, dar și în ceea ce privește poziția ei precară, în cea mai mare parte pur decorativă, în arhitectura Uniunii Europene.