Aurul sau praful de pe tobă

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

România stă pe aur. Mult aur. Atât de mult încât, dacă punem pe hârtie valoarea teoretică a zăcămintelor despre care se vorbește de ani de zile, ajungem la zeci de miliarde de euro. Ceea ce ne face să ne întrebăm dacă aurul este al României sau România rămâne cu praful de pe tobă.

La Roșia Montană, proiectul propus prevedea extragerea a aproximativ 225 de tone de aur și 819 tone de argint. Compania canadiană Gabriel Resources deține 80,69% din Roșia Montană Gold Corporation, iar statul român, prin Minvest, aproximativ 19,31%. Roșia Montană însă nu produce niciun gram de aur. Proiectul este blocat, iar povestea sa a devenit un amestec de politică, litigii internaționale, patrimoniu, interese economice și o lecție amară despre felul în care România își gestionează resursele.

Dar aurul nu s-a terminat la Roșia Montană. În Hunedoara există proiectul Rovina Valley, deținut de compania canadiană Euro Sun Mining. Datele companiei indică resurse de aproximativ 7 milioane de uncii de aur, adică în jur de 217 tone, împreună cu importante cantități de cupru. Studiul de fezabilitate vorbește despre o exploatare de aproape 17 ani și o producție de aproximativ 106.000 de uncii de aur pe an, plus cupru. La prețuri ridicate ale aurului, vorbim despre o valoare brută potențială uriașă. Dar trebuie să fim corecți: valoarea aurului din pământ nu este profitul companiei și nici banii care intră în bugetul României. Trebuie plătite investițiile, utilajele, energia, salariile, procesarea, finanțarea, taxele și costurile de închidere a minei.

Totuși aurul este resursă minerală a statului român. Iar statul nu este proprietarul unei tarabe de mici de la marginea drumului. Este proprietarul unei resurse neregenerabile, formată în milioane de ani. Conform Legii minelor, pentru metale nobile redevența este de 6% din valoarea producției miniere. Șase la sută. Dacă o exploatare ar genera, pur ipotetic, venituri brute din aur de 10 miliarde de euro, 6% înseamnă 600 de milioane de euro redevență. Nu 5 miliarde. Nu jumătate. Șase sute de milioane. România mai încasează impozit pe profit, taxe, contribuții și alte venituri. În cazul Roșia Montană există și participația de 19,31% a statului în RMGC. Dar participația la o companie nu înseamnă automat bani în buzunar –  dividendele apar numai dacă există profit distribuibil și dacă se decide distribuirea lui.

Aici este diferența dintre propagandă și economie. Nu se poate afirma faptul că în munți sunt 200 de tone de aur, deci România va încasa 20 de miliarde de euro. La fel de fals este să spui că “Compania canadiană ia tot aurul.”Adevărul este mai complicat. Și tocmai de aceea trebuie spus. La Rovina, compania vorbește despre investiții de sute de milioane de dolari și despre o exploatare de aproximativ 17 ani. Studiul său de fezabilitate, realizat la un preț al aurului de 1.550 de dolari/uncie, estima un NPV înainte de taxe de 447 milioane de dolari și un cash-flow liber de 713 milioane de dolari. Dar aurul nu mai este evaluat la 1.550 de dolari.

Dacă prețul aurului crește, valoarea economică a proiectului crește. Iar întrebarea pentru statul român nu trebuie să fie dacă este „pro” sau „contra” exploatării miniere. Întrebarea trebuie să fie: Care este partea României? Cât valorează resursa? Cât investește compania? Cât plătește compania statului? Ce rămâne în comunitatea locală? Ce garanții există pentru mediu? Cine plătește dacă proiectul lasă în urmă o problemă de mediu? Și, mai ales, cine negociază în numele României?

Pentru că aici este adevărata vulnerabilitate. Nu faptul că o companie canadiană vine să investească în România. Investițiile străine nu sunt un păcat. Nici canadienii nu sunt dușmanul. Capitalul străin poate aduce tehnologie, locuri de muncă, infrastructură și taxe. Problema apare atunci când statul român intră la masa negocierilor cu mentalitatea celui care se bucură că a găsit pe cineva dispus să-i cumpere marfa. România nu trebuie să vândă aurul ca pe cartofi. Trebuie să negocieze ca proprietar al resursei.

Pentru că în Apuseni nu avem doar munți și galerii romane. Avem aur, argint și cupru. Iar într-o Europă care vorbește tot mai apăsat despre securitatea resurselor și independența economică, aceste zăcăminte valorează mai mult decât o simplă linie într-un bilanț corporativ. Aurul nu este problema. Problema este cât de mult din valoarea aurului rămâne în România.

Și dacă, după ce se termină exploatarea, România constată că a rămas cu câteva redevențe, câteva fotografii cu panglici inaugurale, niște promisiuni și munții răscoliți, atunci trebuie să avem curajul să spunem adevărul: nu am exploatat aurul. Am exploatat România. Iar diferența dintre aur și praful de pe tobă o face, până la urmă, contractul pe care îl semnează statul.