Aventura și povestea impresionantă a unui soldat român, până la Iași, după „Bătălia de la Cotul Donului”, din Al Doilea Război Mondial (EXCLUSIV)

Povestea și drumul unui soldat român, până la Iași, după „Bătălia de la Cotul Donului” din Al Doilea Război Mondial! Jurnalul militarului a fost găsit în Arhive de istoricul Ștefan Plugaru, absolvent al Facultății de Istorie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este vorba de Mihai Radu, născut la 4 iulie 1914, în comuna Stănilești. Data morții este necunoscută. Acesta a fost caporal cu funcție de comandant de grupă în Regimentul 7 Vânători, din Divizia 15 Infanterie

Jurnalul despre drumul teribil al unui soldat român, până la Iași, după „Bătălia de la Cotul Donului” din Al Doilea Război Mondial este impresionant! Istoricul Ștefan Plugaru, absolvent al Facultății de Istorie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza (UAIC) din Iași a reușit să găsească date despre toate acestea în Arhivele Naționale. În prim-planul poveștii se află Mihai Radu, născut la 4 iulie 1914, comuna Stănilești. Data morții este necunoscută. Acesta a fost caporal cu funcție de comandant de grupă în Regimentul 7 Vânători, din Divizia 15 Infanterie.

Stirile PROTV

Românul care și-a ucis iubita în mașină a atras-o într-o capcană. „Ea l-a crezut, a luat fetița, dar s-a terminat tragic”

RomaniaTV

După Gabriel Cotabiță, ne-a părăsit un alt NUME URIAȘ! DOLIU în toată România

Drumul teribil și sângeros, până la Iași, al lui Mihai Radu, soldat român combatant în „Bătălia de la Cotul Donului”

Jurnalul de război, în secvențele surprinse de Mihai Radu, soldat român combatant în „Bătălia de la Cotul Donului”, reprezintă o mărturie esențială pentru a înțelege, măcar în parte, cruntul război care a zguduit pentru totdeauna lumea. De asemenea, aceasta este o adevărată lecție despre supraviețuire, moarte sau pericolul repetării istoriei. Totul începe cu „Bătălia Odessei” din august 1941.

12:29, 29 Nov 2024

FOTOCe se va întâmpla în caz de război și cine sunt persoanele care vor merge?

„Am mers apoi către satul Pavelinca, fără să cantonăm, de unde ne-am îndreptat spre satul Lombzachi și ne-am oprit în satul Blatoneana. Acolo mi s-a ordonat ca împreună cu ordonanța generalului și un caporal basarabean care știa bine rusește să plecăm în căutarea cailor pierduți. Am pornit prin sate, pe la diferite unități militare, mergând cu frică prin aceste localități pentru că nu era armată și puteam să fim omorâți de către partizani. Am umblat 10 zile și nu am găsit nici măcar o coadă de cal pierdut”, notează Mihai Radu.

Mai departe, soldatul arată cum a scăpat cu viață.

„Caporalul îmi tot spunea să prelungim delegația măcar pentru o lună, poate între timp se ocupă Odessa și mergem în țară; eu nu am vrut, nici caii nu îi găsisem, îmi era frică să nu fim uciși de partizani și muștruluiți de comandanți pentru timpul pierdut. Între timp, cât am fost plecați, toti tinerii de la Divizie au fost vărsați la regimente aflate în linia I, să completeze rândurile celor morți”, continuă caporalul Radu.

„Fără arme, pe brânci, ne-am târât până am ieșit de sub focul inamic. În spatele frontului se găsea un batalion de militari în refacere”, rememorează zguduitor Mihai Radu

Militarul român își continuă rememorarea acelor clipe de groază.

„La unitate am ajuns cu o căruță trasă de doi catâri înjgebați ca să nu umblăm pe jos. Am fost anunțat să merg la magazie și să predau echipamentul și cazarmamentul, să pastrez doar vestonul, pantalonii, lenjeria de corp și bocancii, iar apoi să mă prezint la regimentul 35 Infanterie. Cum unitatea noastră era în satul Bujalâc nu știam unde se află Regimentul 35 Infanterie. Tot acolo trebuiau să ajungă și caporalul Parvana Dumitru din Lunca Banului și ordonanța generalului. Am ieșit în afara satului și am mers spre Răsărit până când asupra noastra s-a executat foc. Fără arme, pe brânci, ne-am târât până am ieșit de sub focul inamic”, povestește omul de arme.

El duce descrierea mai departe, până când ajunge în spatele frontului și unde se găsea un batalion de militari în refacere.

„Ne-am prezentat la un căpitan și i-am raportat situația în care ne aflam. Era batalionul 13 din Regimentul 35 Infanterie, iar eu pe căpitan îl cunoșteam din vremea în care era sublocotenent în unitatea în care îmi satisfăceam stagiul militar. Pe când eram în Basarabia, căpitanul avusese dificultăți cu caporalul Parvana, cei din comandament spunându-i că mai multă trecere are un soldat de la C.M.U. decât un ofițer de la regiment, care era acum împreună cu mine”, pomenește Mihai Radu.

„Când s-a luminat de ziuă am întrebat pe cei vechi unde este inamicul, mi-au arătat pe un dâmb o lizieră de salcâmi, acolo erau avanposturile inamice. Era 1 septembrie 1941”, scrie în jurnal caporalul Mihai Radu

Povestea caporalului merge mai departe și arată că acel căpitan l-a trimis la Postul de comandă, la maiorul Șanca, comandantul Batalionului 13.

„L-am găsit pe acesta la o lizieră de salcâmi, și cum eram așezați în linie așa ne-a numit și pe companii. Parvana la compania a 9-a, eu la a 10-a, celălalt la a 11-a. Ne-a trimis în sat să căutăm compania la care fusesem vărsați. Am găsit compania a 10-a, mi s-au dat efecte, și la invitația majurului am rămas să iau masa. După ce s-a înoptat am mers să schimbăm batalionul 1 care se găsea în linia I. Când s-a luminat de ziuă am întrebat pe cei vechi unde este inamicul, mi-au arătat pe un dâmb o lizieră de salcâmi, acolo erau avanposturile inamice. Era 1 septembrie 1941”, spune soldatul român Mihai Radu.

 

Și aventura merge mai departe, arătându-se că, a doua zi a fost făcut anunțul prin agenți de legătură că la 9 fără 5 minute se va porni la atac, atunci când se va vedea o rachetă albastră.

„La grupă era comandant un sergent cu 8 ani mai mare ca mine, dar el nu cunoștea armamentul nou, venit din 1935, eu eram comandantul echipei de grenadieri, el dădea comenzi proaste și am spus că cine ascultă de el este sigur de moarte, fapt pentru care sergentul a prins ură pe mine. Am înaintat circa 2 km apoi ne-am oprit, m-au trimis pe mine la postul de comandă pentru o incursiune, și din tot batalionul ne-am adunat 35 de ostași”, arată Mihai Radu.

„Pe 13 septembrie 1941 am primit scrisoare de acasă, în care am fost anunțat că mi-a născut nevasta o fată, Zavastița”, scrie în jurnalul de război militarul

Pe același plan, Mihai Radu arată că acolo s-a întâlnit din nou cu sergentul știut, fiind acuzat că a fugit din fața inamicului. În consecință, a fost trimis pe malul Mării Negre, să nu debarce inamicul și să se atace din spate.

„În a doua seară s-a întâmplat, au debarcat circa 100 de soldați ruși și s-au dat lupte cu soldații care se aflau înapoia frontului. Pe 13 septembrie 1941 am primit scrisoare de acasă, în care am fost anunțat că mi-a născut nevasta o fată, Zavastița. Am răspuns acasă scriind pe o bucată de carton, că nu se găseau cărți poștale. După ce am făcut 24 de ore în avanposturi, post înaintat, aflat la 40 metri de inamic, am primit ordin de atac și am plecat întâmpinați de focurile dese ale inamicului. Am înaintat pe echipe, o echipă susținea cu foc înaintarea în salturi a alteia. După un asemenea salt am intrat în adăpostul unei mitraliere cu afet, noi nu aveam nici măcar pușcă-mitralieră, acolo m-au încadrat 3 mitraliere rusești și vreme de 10 minute nu am putut să ridic capul…”, este un alt pasaj cutremurător din jurnalul caporalului Mihai Radu.

„După ce au contenit mitralierele, am mers numai pe coate și genunchi până când am ajuns grupă, sergentul era mort, rupt de la jumătate, nu murise încă, gemea înfiorător”, continuă să aducă în prim-plan caporalul Radu

Caporalul Radu arată, în cuvinte grele, că după ce au contenit mitralierele a mers numai pe coate și genunchi până când a ajuns la grupă. Aici, sergentul era mort, rupt de la jumătate, nu murise încă, gemea înfiorător.

„Am luat comanda celor 5 soldați rămași, cu mine 6, și cât au mai durat luptele, până pe 14 octombrie, nu am mai pierdut nici un om. Rușii ne-au respins peste liman, inamicul venea în valuri, beți de alcool, cădeau proiectilele pe ei și nu se culcau niciunul la pământ, credeam că suntem pierduți, nu aveam timp nici să ne facem adăposturi. La un moment dat, rușii ne-au bombardat cu bombe incendiare care au căzut pe un grajd cu 500 de tauri, bietele animale au ars de vii. Ne aflam lângă un sat, Alexandrafea Veche, unde era un liman care se strecura din Marea Neagră”, continuă elocvent militarul.

Secvențe grele și sângeroase de pe Frontul de Est, cu multă moarte și durere

Grupul din care făcea parte caporalul Mihai Radu se instalase la Răsărit de liman, inamicul era la apus. A stat acolo 10 zile după care rușii au rupt frontul și l-au deplasat până la Alexandrafea Nouă. Pe data de 14 octombrie 1941 au fost schimbați de regimentul 7 Infanterie Prahova, iar ei s-au retras în spatele frontului, aproape de localitatea Petroțcaia, unde era un castel mare, cu mulțime de camere, câte zile într-un an.

„Pe 17 octombrie 1941 am fost adunați cei din batalionul 3, Regimentul 35 Infanterie și ni s-a spus de către comandantul batalionului că Odessa a fost ocupată, camarazii din 7 Infanterie când au plecat la atac nu au avut cu cine să se bată, nu mai era nimeni, rușii se retrăseseră atât pe apă, cât si cu avioanele, iar poziția fusese minată, așă că mulți dintre ai noștri și-au găsit acolo moartea. Ofițerii s-au dus în oraș și mulți au murit de cum intrau prin case, erau minate și ele”, scrie în jurnalul lui Mihai Radu.

Bătălia de la Cotul Donului! În ziua de 19 noiembrie 1942 au pornit tancurile rusești

Secvențele din jurnalul de război ajung în ziua de 8 septembrie 1942, spre Cotul Donului, unde soldații au fost pregătiți pentru îmbarcare în gara Visterniceni, aparținătoare de Chișinău. Mihai Radu a fost numit șef de eșalon peste o coloană de 120 cai cu 40 de soldați. A mers 15 zile cu trenul până la Stalingrad, oraș mare, alcătuit din blocuri, unde a rămas o săptămână până s-a adunat întreg Corpul de Armată.

„Apoi am luat-o pe jos, am trecut Niprul pe la Japoraje și Niprostoie, am ajuns la Doneț după ce am trecut prin orașele Omaneschi, Rovenchi și Morozovcaia, am ajuns la Don și am ocupat loc în sectorul Diviziei a 10-a. Unde era mai greu ne băgau pe noi, s-au certat comandanții de divizii și ne-au deplasat 40 km spre sud, unde am ocupat poziție între slovaci și italieni. Am cărat fân pentru iarnă, 50 de căruțe, de la centrul Petrofea, care se afla la 20 de km distanță de pozițiile noastre”, amintește soldatul Armatei Române.

„Când trebuia să trecem peste vreun pod, nemții nu mai așteptau la rând, treceau cu tancurile peste căruțele noastre, de ucideau și cai, și soldați…”, scrie caporalul Mihai Radu

Totul ajunge în ziua de 19 noiembrie 1942 când au pornit tancurile rusești către grupul în care se afla Mihai Radu. Erau la o distanță de 10 metri unul de celălalt, soldații români neputând ține piept la puterea sovietică. Zăpada era cam de 2 metri, nu se putea da în lături din pârtie.

„Am plecat din satul Lipovschi, când am ajuns în orașul Morovascaia am fost încercuiți. Cale de un raion a fost nevoie să se alcătuiască batalioane de sacrificiu care să rupă cercul, alcătuite din germani, slovaci, italieni și români. Eram în subzistența germană, dar nemții nu ne-au mai dat alimente. Când trebuia să trecem peste vreun pod, nemții nu mai așteptau la rând, treceau cu tancurile peste căruțele noastre, de ucideau și cai, și soldați”, arată istoricul Ștefan Plugaru din jurnalul soldatului Radu.

Atunci a fost rupt cercul și au mers două zile până când au fost din nou încercuiți la Horenschin.

„Am fugit vreme de 12 zile fără să mâncăm, fără să ne descălțăm, fără să dormim…”, menționează în scris Radu

După asta, soldații au fugit vreme de 12 zile fără să măncânce, fără să se descalțe, fără să doarmă. Mihai Radu arată că generalul, care era în grup, anume Georgescu, s-a împușcat, numai ca să nu ajungă prizonier.

„Când am ajuns în satul Priboieni am tras la un colhoz. Acolo am găsit boabe de porumb pe care le-am mâncat, mi se parea că sunt cea mai mare bunătate. M-am îmbolnăvit din treaba asta de dizenterie, fiindcă am mâncat porumb crud și am băut apă. Birourile au rămas în sat, iar noi cu căruțele ne-am instalat la colhoz, la circa un kilometru de sat. Diugu Constantin era doctor veterinar și mă mai ajuta la animale”, spune Mihai Radu.

Divizia acestuia nu mai avea comandant, la plutonul trupei din care făcea parte erau comandanți capitanul Belenschi și sublocotenentul Glambert. Chiar în debandada aia a venit ordin să se dea drumul acasă la 8 inși, indiferent de grad, din tot corpul de armată. Cum Radu era bolnav, sergentul Diugu Constantin a pus cuvânt să i se dea drumul, urmând ca el să îndeplinească atât funcția de veterinar, dar și de șef de coloană.

„Ne-au schimbat și banii, ne-au luat mărcile germane și ne-au dat lei românești, după care am urcat în alt tren către Iași”, arată spre finalul jurnalului Mihai Radu

Secvența ajunge în 6 decembrie 1942, când Mihai Radu a plecat să-și ia permisul și onorariul cuvenit pentru a pleca acasă. Satul era pustiu, fusese părăsit în grabă de trupe, venea inamicul. Radu a găsit un soldat din sat cu el, Neculai Dodoi, care era ordonanță la căpitanul Cârmaciu Gheorghe, ofițerul plecase cu mașina, lăsându-l singur. A căutat ceva de mâncare pentru drum și a luat-o după o coloană italiană. A mers de la ora 7 dimineața până la 3 după-amiază, când a fost găsit de unitatea sa. Împreună cu plutonierul Cara David s-a prezentat la căpitanul Belinschi care le-a eliberat biletele de voie.

„Ceilalți doi plutonieri, care erau cu mine, vroiau să înoptăm în sat și să plecăm spre casă a doua zi dimineață! Le-am spus că tare mi-e teamă ca până a doua zi rușii ocupă satul și am plecat către Asinovataia, cale de 5 km, prin noapte. Când am ajuns, gara era plină de trenuri nemțești, rusești, românești. Pe 7 decembrie, la ora 8 dimineața, ne-am urcat în tren, am plecat doar cu un pachet de hrană oferit de Crucea Roșie. În fiecare gară primeam câte un pachet cu mâncare. Am mers vreme 18 zile până am ajuns la Nistru, în orașul Tighina, unde am fost tunși și deparazitați, că aveam păduchi ciucure pe noi. Ne-au schimbat și banii, ne-au luat mărcile germane și ne-au dat lei românești, după care am urcat în alt tren către Iași”, scrie, în finalul jurnalului de război, caporalul Mihai Radu.

Așadar, chiar dacă este vorba de o mică secvență legată de teribilul momentului celui de-Al Doilea Război Mondial, este esențial a se înțelege mesajul transmis despre ororile unei asemenea conflagrații planetare.